ACASĂ

    Oraşul dormea, duminica. Era primăvară, o primăvară târzie care începuse bine, cu flori albe şi roz ce împodobeau străzile cartierului cochet şi cu trotuare largi. Teii aliniaţi pe marginea străzii principale înfrunziseră şi foşneau discret sub vânticelul puţin cam rece, ce preceda liniştea şi nemişcarea de la răsăritul soarelui. Totul părea mai frumos în lipsa oamenilor, câteva vrăbii începuseră recitalul deşteptării, rar se auzea câte o maşină trecând şi despicând cu farurile aprinse ultimele umbre ale nopţii...

     Bărbatul urcă orbeşte cele câteva trepte întunecoase. Se opri înainte de ultima şi ridicându-şi capul din pământ privi în jur, apoi respiră adânc aerul parfumat al dimineţii. Urcă şi ultima treaptă şi deschise portiţa dând zăvorul peste cap, păşind nesigur în grădiniţă împrejmuită cu gard de plasă. Părea destul de îngrijită, cu rânduri de narcise şi pomi văruiţi, cu tulpina înconjurată de cercuri de pietre. Pe aleea din dale de beton ce o traversa, aştepta cuminte o tricicletă de copil mic, colorată caraghios în roz şi verde.

     Lângă perete, o folie de plastic acoperea un obiect metalic destul de voluminos. Omul se apropie şi împăturind folia cu grijă, dezvelind un cărucior cu două roţi în care se aflau un târnăcop şi o cazma pe care încă se mai vedeau urme de pământ uscat. Oftă. Apoi îşi aprinse o ţigară, ferind flacăra intre căuşul palmei şi cutia de chibrituri. Scutură băţul ars cu un gest reflex şi trase adânc primul fum, ţinând ţigara doar cu buzele şi înclinând capul pe spate.

      Avea 45 de ani dar părea mai bătrân, faţa suptă era nerasă de câteva zile, părul încă negru şi cârlionţat ieşea nespălat de sub basca veche. Trase ultimul fum, mai arunca o privire în jur, apoi apucă mânerul lung al căruciorului şi se îndepărta spărgând liniştea începutului de zi. Pleca cu  gândul că trebuie să meargă la “serviciu”, de fapt mergea pe un teren viran de la marginea oraşului unde descoperise un cablu electric de înaltă tensiune, dezafectat, pe care urma să-l dezgroape, să-l taie în bucăţi şi să-l vândă unor “şmecheri” , ce vor încerca să fure la cântar, ca de fiecare dată. Apoi se va întoarce “acasă”, poate chiar cu ceva demâncare pentru ceilalţi, care în realitate nu mai aşteptau, demult, nimic bun de la el.

        Făcea toate astea mimând normalitatea şi ignorand realitatea crudă. Când era beat, nu-i păsa, dar acum dimineaţa, pe trezie, se gândea uneori că,  dacă nu şi-ar fi vândut casa, dacă n-ar fi băut banii împreună cu nevasta, dacă n-ar fi pierdut în favoarea cămătarilor garsoniera confort trei pe care reuşise totuşi să şi-o ia cu ce mai rămăsese, poate n-ar fi ajuns aşa...

       Se pierdu hodorogind printre blocuri şi în urma lui se aşternu iarăşi pacea dimineţii...

                                            ***

     Fumul gros de ţigară îmbâcsea şi mai tare aerul şi aşa viciat de miros de mucegai şi transpiraţie veche. Înăuntru era pe jumătate întuneric, singura sursă de lumină fiind monitoarele a doua automate de joc, ce funcţionau, din cele 7-8 înşirate în două rânduri paralele. Scrumiere pline se revărsau împrăştiate peste tot. Pereţii murdari purtau afişe colorate stins şi măcinate de timp, rupte şi zmângălite obscen cu pixul. Într-un colţ, operatorul aşezat cu spatele la perete, pentru a putea supraveghea sala şi a nu fi surprins de evenimente, clipea plictisit sub ochelari, cu ochii în laptopului aflat în faţa sa. Periodic, dinspre el răzbăteau cu diferite intensităţi, sunete obscene.

    Înăuntru nu se mai aflau decât doi tineri, umbre rupte parcă din “ororile” lui Goya. Unul din ei dormea cu capul pe bordul aparatului de joc, folosindu-şi braţele drept pernă. În colţul gurii o spumă albă de salivă curgea pe braţele pline de vânătăi, cauterizând rănile proaspete de ac, de la încheieturi.

   Celălalt, privea concentrat ecranul aparatului, ţigara îi fumega în colţul gurii, orbindu-l şi aproape arzându-i buzele, dar el nu-şi putea folosi mâinile, fiind prea ocupat să urmărească şirurile de cifre şi să apese butoanele pe care le credea potrivite. În acea noapte nu fuseseră acasă. Petrecuseră noaptea pe străzi, cu trupurile schiloade tremurând de frig şi de frică. Reuşiseră să spargă un mic chioşc dintr-o scară murdară de bloc, de unde furaseră ceva mărunţiş, mâncare şi ţigări. Banii se duseseră toţi în mâinile spurcate ale unui dealer de heroină şi în ale celui de onanist ale “operatorului”. Mai aveau câteva pachete de ţigări şi o pungă cu dulciuri, din care mâncaseră mai mult de jumătate, până când le venise să vomite dulcele greţos şi de proastă calitate, ce le invadase maţele goale.

     Tabloul grotesc nu dură multă vreme, uşa de sticlă vopsită în negru se deschise brusc, lăsând să pătrundă lumina de afară şi aerul tare.

     Cel care o deschisese avu o scurtă ezitare, fiind lovit în faţă de mirosul greu, apoi pătrunse în încăpere însoţit de încă trei, patru indivizi, arunca o privire circulară, îi observă pe cei doi şi fără să scoată o vorbă, făcu un gest către ei. Însoţitorii săi se repeziră asupra lor, îi smulseră din fata aparatelor, apucând hainele nepotrivite cu anotimpul şi dezgolind trupurile albe sub stratul de jeg, apoi îi târâră afară, ignorând ţipetele surprinse şi privirile tulburi ale acestora.

     Între timp încăperea se luminase, fumul ieşind în valuri pe uşa rămasă deschisă. Omul care intrase primul era înalt şi bine hrănit, îmbrăcat în scurtă de piele neagră şi cămaşa albă fără cravată. O cicatrice prost vindecată îi traversa obrazul vânat, făcând să pară că rânjeşte tot timpul. Întinse mâna stângă, la care purta un ghiul masiv şi de prost gust şi cu o grimasă de scârbă ridica de pe podea punga cu ţigările şi dulciurile rămase, dând la o parte cu un gest scurt seringile hipodermice puse deasupra. În drumul sau spre ieşire, privirea i se întâlni cu cea a operatorului încremenit în colţul său. Cei doi se fixară timp de câteva secunde, unul cu ochi de amfibian, celălalt consternat şi fără altă reacţie decât aceea de a-şi muta privirea înapoi în laptop, dupa care “ciopârţitul” părăsi locul la fel de brusc cum sosise.

     În acea zi băieţii fură călcaţi în picioare, la propriu, timp de mai multe ore, legaţi în noroiul frământat cu bălegar al unei curţi mizere, pentru fiecare bănuţ şi gunoi dulce pe care avuseseră proastă inspiraţie să le fure din buticul soacrei lui “Magiunică”, lezând grav în “onoare” clanul ţigănesc local pe care acesta îl păstorea.

     Pentru prima dată după multă vreme, “casa” lor li se păru un rai şi regretară că nu-şi petrecuseră noaptea acolo.

                                                  ***

     - Mamă?

     - E...?

     - Mă laşi?

    - Să nu stai mult, fă... veni răspunsul spus ca şi când i-ar fi păsat. Vocea era plată şi abrutizata, iar feminitatea nu se mai regăsea nici măcar în vocale.

    Era cald şi umezeala în subterana fară ferestre. Aerul greu se scurgea în cercuri concentrice pe pereţi, făcând să pară mică şi sufocantă, camera vastă şi slab luminată. Într-un colţ pâlpâia un opaiţ, fitilul gros plutea în ulei scoţând un fum negru şi rânced. Părea a fi linişte dar în aer vibra un zgomot surd şi greu de perceput, ca în burta unui monstru prin vinele căruia sângele pulsa ritmic şi subliminal. Zidurile negre şi mâloase aveau aspect aproape biologic şi se pierdeau în întunericul plafonului. O scară metalică verticală, înfiptă în mijlocul camerei, urca şi ea în aceeaşi direcţie, către gura de canal de deasupra, transpirând mâzgă ruginită, ireal de rece şi cleioasă la atingere, în căldura apăsătoare. Un pat de gunoaie presate vălureau podeaua, formând un relief bizar şi stricând perfecţiunea cubului de beton. Pe o latură,  ridicat o jumătate de metru de la pământ, traversa un cilindru gros de tablă,  din care alte conducte mai mici intrau înapoi în pereţi. Robineţi imenşi şi câteva manometre cu ace vibrând, luceau stins. De-a lungul conductei, zăceau printre gunoaie câteva saltele împuţite de umorile trupurilor pe care le găzduiseră în îndelungata existentă. Nişte cârpe diforme, ce puteau fi orice, erau puse la uscat pe tabla fierbinte. Lângă opaiţ, un schelet viu ce fusese cândva o femeie, îmbrăcată complet în negru, stătea ghemuită, îşi ţinea genunchii cu braţele şi privea fix şi inexpresiv. În faţa ei, o mogâldeaţă şoca ochiul, contrastând puternic cu interiorul sinistru. Un copil, mic de cateva luni, dormea înfăşat într-o pătură colorată, cu faţa rotundă şi senină, inconştienţa vârstei ferindu-l de spaimele decorului. Respira aerul slinos prin gura întredeschisă şi îşi ţinea braţele ridicate, strângând uneori pumnii mici în dorinţa somnambulă de a fi atins, de a se simţii protejat.

     Celălalt copil, o fetiţă de cinci ani, se ridică încet de pe una din saltele şi cu paşi mici şi nesiguri, traversă camera călcând cu grijă pe covorul de gunoaie, ce scrâşnea a sticlă pisată sau bolborosea pe porţiunile cu pungi de plastic pline cu resturi borşite. Se îndreptă către unul din colţurile încăperii şi pipăind cu mâinile pe pereţi, urca cele 20 de trepte de beton, ce duceau către tavanul negru, ferindu-se instinctual de marginea neprotejată cu balustradă. În capătul lor găsi uşa metalică ce ducea în exterior, se propti cu ambele braţe şi o împinse cât putu de tare, reuşind să o deschidă cu un zgomot puternic. Ieşi, apoi închise uşa târând la fel de zgomotos tablele acesteia pe cimentul platformei şi urcă ultimele trepte către grădiniţa îngrijită, pe acelaşi drum pe care plecase şi tatăl său în urmă cu o oră. Ajunsă afară, expresia chipului i se schimbă, îşi recăpătă atitudinea firească unui copil şi porni fredonând încet, către piaţa din apropiere, bucuroasă că avea ocazia să cerşească ceva de mâncare.

                                                    ***

    În urma sa, trotuarul larg rămase pustiu. Se luminase destul de bine, dar cerul înnorat încă, mai stăruia să arunce umbre pe pământ. După nici un minut, o cuconiţă de vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcată şi purtând pălărie, se apropie ţinând în lesă un căţel mic şi flocos, cu ochii bulbucaţi şi dinţii rânjiţi de prognatism. În dreptul grădiniţei, cucoana se opri brusc spânzurând potaia la capătul lesei. Pământul vibra. Pe măsură ce vibraţia se amplifica însoţită de zgomote subterane, din ce în ce mai puternice, devenind cutremur, femeia îşi pierdu demnitatea, scăpă lesa din mână şi începu să geamă isteric, cu privirile lucind de spaimă. O explozie puternică veni din stânga sa si o trânti la pământ, în rigola din apropiere, salvându-i viaţa. Din grădina blocului, capacul de canal de 50 de kilograme, fu aruncat în aer ca un obiect fără greutate. Luă o traiectorie înclinată şi vâjâind sinistru se îndrepta spre parcarea situată la câteva zeci de metri, unde ateriză ca un obuz peste un autoturism mic şi viu colorat, distrugându-l complet şi declanşând alarmele celorlalte. Un jet de aburi gros de un metru, ţâşni din pământ şi se ridică mult peste blocurile din jur, scoţând un zgomot asurzitor. Obiecte de tot felul sfârtecau aerul în toate direcţiile, din pământ începu să bolborosească apă clocotită,  inundând treptat zona şi arzând totul în cale. Femeia simţi fierbinţeala, se ridică dezarticulat din şant, cu puteri pe care nu şi le bănuia şi fugi urlând. Traversă intersecţia în diagonală, smulgându-şi hainele de pe ea, în timp ce fâşii de piele amestecată cu nailonul ciorapilor, se scurgeau de pe picioare.

                                                   ***

      Spre seară, printr- crudă ironie a sorţii, familia se reunii, venind din direcţii diferite, tatăl, cei doi fii şi sora mai mică, fiecare în starea în care îl adusese ziua, obosit şi chefliu, frânt în bătaie sau sătul şi mulţumit.

      Pe strada inundată, totul era înconjurat. Reflectoare luminau puternic zona calamitată. Pompieri, poliţie, specialişti, gestionau avaria principalei conducte de termoficare a oraşului, prin aburii groşi, formând un cerc larg în jurul dezastrului. Doi brancardieri beţi, îmbrăcaţi în halate albastre, ieşiră din subteran cărând pe scări o prelată din care o mână roşie cu pielea jupuită, ieşea contorsionată şi rigidă, cu degetele crispate în poziţie defensivă. Când ajunseră la suprafaţă, un colţ al prelatei căzu, dezvelind chipul diform, cu dinţii rânjind prin obrazul crăpat de la gura pana la ureche. Limba vânătă si umflată, umplea nefiresc cavitatea bucală, depărtand maxilarele, iar ochii fără ploape erau scoşi trei sferturi din orbite...

        Un al treilea brancardier, ieşi ţinând în mână o pungă ordinară de plastic, se îndreptă spre TV-ul dărăpănat şi inscripţionat că ambulanţă şi trânti pe podeaua ruginită, lângă cadavrul mamei sale,  o mogâldeaţă înfăşurată în cârpe colorate.

      Grupaţi, cei patru priveau fără să scoată o vorbă. Locul acela al groazei fusese casa lor, până în acea dimineaţă.                                     

      În acelaşi timp, in celălalt capăt al cartierului, căţelul străbătea aleile luminate plăcut ale parcului, în trap mărunt. Trăgea lesa după el şi uneori, arunca priviri speriate înapoi.

      Un domn între doua vârste, îmbrăcat corect, îl privi şi spuse:

           -  Hm, de unde-o fi apărut...

      Fetiţa care îl însoţea ţinându-l cuminte de mână, îşi ridică privirea:

-        Te rooog, tati, hai să-l luăm noi, tanti Margot are unul la fel...

-    Nu se poate, puiule, n-avem timp, mami  ne aşteaptă acasă, ne grăbim...

SINGURĂTATEA MULŢIMII

        Zâmbetul încremenise în colţul gurii, ironic, rece. Privirea reflecta acelaşi zâmbet, îndreptată doar înainte,  deşi părea imobilă nu-i scăpau detaliile colorate, în contrast cu ziua cenuşie de iarnă... Tarabe înjghebate grăbit din mese rupte şi cartoane, încărcate cu jucării de plastic, beteală în culori stridente, globuri, vâsc, artificii, pijamale, fesuri de “moş”, crengi de brad murdare de noroi, furate din mormanul de brazi din apropiere, într-un moment de neatenţie al ţigăncii burtoase ce se plimba cu aer de om important prin faţa lor..., gunoaie.

         Trecea prin mulţime cu greu, încercând să reducă la minim contactul fizic cu ceilalţi, vuietul străzii lovea puternic în timpane dar carapacea gândurilor era mai tare, înăuntru era aproape linişte.

         Oameni cuprinşi de febră negoţului, se agitau în jurul său ţipând şi întinzând agresiv către trecători fleacuri de proastă calitate cumpărate cu o zi în urmă din cine ştie ce târg murdar de la marginea oraşului. Aerul rece şi ascuţit era lovit uneori de valuri de căldură cu miros puternic de ţuică şi mâncare veche ce răbufneau de fiecare dată când se deschidea uşa bodegii din colţ. Câţiva paşi mai departe un câine făcut covrig pe o gură de canal, sub o tarabă, privea speriat mulţimea de picioare ce îi treceau prin faţă... Un “brunet”, rezema un zid, picior peste picior, urmărind cu mâinile în buzunarele gecii mulţimea de “fraieri”. Privirile li se întâlniră o clipă, apoi cu un reflex ancestral, rămas de pe vremea când stră, stră, străbunicii lui erau biciuiţi, brunetul evită contactul vizual, nedumerit şi înciudat că e controlat de propriile instincte. Uruitul mecanic al unui automat de cafea, ce tocmai spârcuia un “expreso” în paharul ţinut cu mână murdară şi tremurândă de un boschetar desculţ, zgârie fundalul biologic, amestecându-se într-o cacofonie vulgară cu mieunatul instalaţiilor de pom atârnate la ferestrele magazinelor.

         E iarnă. Vin “sărbătorile”... “Ce sărbătoriţi, oameni buni, copiii voştri nu ştiu nimic despre Naşterea Domnului... află de la voi că aşa se cuvine, aşa se cade... să mănânce şi să bea până li se face rău”... alungă cu un gest al mâini peste frunte acest gând..., “n-ai nici un drept” îl certă alter-ego rânjind.

           Clipi rar şi îşi continuă drumul încercând să separe linistea interioară de zbuciumul  de afară. Un alt gând îşi făcu loc, un gând despre pietre albe şi calde, tulburând echilibrul fragil ce se aşternuse de câteva minute.

           Încerca să-l alunge şi pe acesta dar ochii minţii se deschiseră larg spre o altă lume, spre o “singurătate a singurătăţii” atât de dragă, aflată undeva departe, într-un colţ de pământ uitat de lume, pedepsit şi binecuvântat Dumnezeu în acelaşi timp. Timpul şi spaţiul se curbară brusc, ca privite printr-un glob de sticlă, în jurul său toate încremeniseră şi se depărtau devenind neclare... Apoi, de nicăieri, simţi un vânt călduţ trecând peste obraz, aducând cu el miros de fân... Treptat ceaţa se risipi, auzi marea şi văzu Pietrele. Calde şi albe, tocite până la catifelare de sutele de ani trecute peste ele. Parcurse străduţele întortocheate ale cetăţii, recunoscând pe rând Turnurile de Vest, Poarta Mare, Bazilica din Piaţa Mare, Termele... pe acolo se perindaseră oameni, cu toate ale lor, bune şi rele. Într-un timp lăsat în uitare, se rostiseră cuvinte în 100 de graiuri, se trăise, se iubise, se murise, după voia zeilor acelor vremuri apuse. Păşii încet pe aleea pietruită cu dale neregulate, către Portul Vechi, răspunzând cu un zâmbet şoaptelor ce veneau de sub umbrele zidurilor... ” Mă bucur să vă revăd, aşteptaţi-mă, voi reveni curând, pentru totdeauna... “. În vârful falezei se opri o clipă, apoi coborâ panta, târşâind picioarele peste cioburile de lut, cu capul plecat şi mâinile balansând pe lângă corp, obosit parcă de joaca de-a propriul destin. Se opri pe treptele Portului, ce intrau abrupt în mare şi ghemuit atinse cu palma deschisă spuma albă. Prin ochirile acesteia  se vedea sub apă nisipul încărcat cu artefacte, cioburi de lut ars, cuie de corabie ruginite, bucăţi de lemn ingreunat de ape...

           Fără veste,  o petardă exploda în apropiere, zgomotul infernal al străzii dădu năvală peste creierul lipsit pentru o clipă protecţie, provocând o durere aproape fizică. Lumea reală calca în picioare “amintirile imaginare”. Traversă grăbit stradă către casa refăcând treptat capcana de sticlă în jurul său. Intră închizând ferm uşa-n urmă  şi rezemat cu spatele de aceasta, cu capul pe spate şi ochii închişi, răsuflă uşurat în căldură şi penumbra familiara. Un zâmbet, de data asta fără mască, lumină chipul: “... aşteptaţi-mă, voi reveni curând...”

CARTIER REZIDENŢIAL

       Pe coșul strâmb și ruginit ieșea o vinișoară subțire, subțire de fum albicios, ciufulită în toate părţile de vântul slab. Baraca era și ea tot strâmbă, construită la repezeală din spărturi de BCA furate de pe șantierele din jur, euro paleţi şi table multicolore. Prin găurile pereților ieșea ca o coadă de iepure, câte un smoc de vată de sticlă de culoarea pișatului. În loc de geamuri, un parbriz de Dacie, spart şi cârpit cu scoci, iar ușa, provenind și aia din cine știe ce wc public, era nuanța bleu mânjit, cu urme de degete şi propuneri porcoase scrise cu cariocă. Se deschidea în exterior săpând un mic șanț în fața intrării. Pe acoperișul într-o singură apă, vântul încrețea lichidul de culoare incertă dintr-un lighean de plastic. În jurul hornului, o gheată veche și scâlciată, cu vârful înfipt în cerul plumburiu, se plictisea lângă niște coji de pâine fleșcăite și un papuc , într-o cinică metaforă. De jur împrejur noroi frământat, gunoaie și un miros fetid de dejecții umane și câine plouat. O potaie ca o căciula cu picioare tremura cu nădejde, cu nasul în propria blană, sub o masă încropita din scânduri de cofraj murdare de ciment, rezemată de un perete. Pe masă, o cratiță cu lături din care atârna o cârpă cenușie, ruptă dintr-un maieu vechi...

       Ploua bătrânește. Înăuntru mirosea a fum și a jeg. Pământul bătătorit de pe podea făcuse o pojghiță de clisă pe traseul dintre ușă şi pat. Limbi palide de foc se vedeau prin găurile butoiului de tablă galvanizată ce ținea loc de soba, aruncând umbre pe decorul  compus dintr-un morman de haine putrede stivuite într-un colț, un pat murdar și umed, fără așternut, pe care se încolăcea o plapumă de satin tocit și o noptieră cu oglinda tulbure, la capul patului. Lângă “sobă” rânjea alb şi țepos o grămăjoara de așchii. În singurul colț rămas liber trona cel mai valoros obiect din încăpere, o butelie rusească dublă cu vopseaua roșie sărita de atâtea lovituri. O plită cu două ochiuri așezată direct pe podea, atârna la capătul furtunului scofâlcit și cu gâlme ca un cordon ombilical uitat la soare.

       Potaia ridică brusc capul şi amușinând bezna ce începuse să cotropească orizontul, scoase din fundul bojocilor un lătrat gutural și spart. Două umbre negre traversau câmpul.

- Hai fă, fir-ar mă-ta a dracului!.

- Nu mai zice, mă, de mama, în... mă-tii de bețiv!

       Glasurile sunau la fel de spart și gutural ca lătratul câinelui, venind stins parcă din toate direcțiile, deși umbrele se distingeau din ce în ce mai clar. În fața, o siluetă ceva mai înaltă, păşea târșâind ca să nu alunece pe porțiunile dezgolite de iarbă, rupând cu foșnet aspru tulpinile seci ale ciulinilor. Ducea ceva, o povară neagră atârna aproape până la pământ și îl făcea să semene cu un cocoșat monstruos îmbrăcat în mantie. În spatele său, la 7-8 pași, venea și ea, cu pași mici şi repezi, împiedicându-se în galoșii încărcați cu noroi și gâfâind cu respirație coclită sub greutatea unui legături imense de crengi.

       Bărbatul ajunse primul și trânti zgomotos cocoașa pe masa de lângă perete. Cratița cu lături sări stropind totul în jur, câteva picături îi ajunseră pe limbă făcându-l să-și râcâie gâtlejul cu un icnet scurt și să scuipe:

- Ptiu...’rar mă-ta.. grrr...

       Câinele ţâşni cu coada între picioare, surprins de evenimente, și se pierdu chelălăind în întunericul din spatele barăcii. În scurt timp ajunse și ea, scăpă sarcina de lemne la câțiva pași de ușa și respirând greu cu mâinile pe genunchi, bolborosii câteva vorbe de neînțeles. El o privi preț de o clipă şi scuipă din nou:

- Ce fă?

       Nu-i răspunse nimeni, femeia se răsturnă pe grămada de crengi cu picioarele depărtate sub fusta neagră, ce fusese odinioară elegantă. Iși împinse șuvițele cărunte și transpirate sub eșarfa decolorată ce îi înconjura fața albă și strânse puțin nodul de sub bărbia gușată și cu fire răzlețe.

- Off, nu mai pot... oftă femeia apoi liniştea serii se prelinse încet printre ei.

- Ai văzut, fă? Ți-am spus io să mergem? Sparse tăcerea bărbatul scotocind prin buzunarele sacoului jerpelit, încheiat până la gât și cu gulerul ridicat. Scoase un pachet de ţigări mototolit, din care luă ultima țigară, scutură înciudat firele de tutun rămase, îl strânse în pumn și îl aruncă peste gunoaiele din jur.

- Ai văzut? Zise iar, apoi tăcură amândoi cât pentru o țigară.

       În picioare, cu spatele rezemat de perete, trase adânc ultimul fum, lăsă mâna să-i cadă și aruncă chiștocul în fața sa, la câțiva centimetri. Îl strivi cu talpa pleznită a pantofului într-un gest fără rost având în vedere mizeria și umezeala din jur și spuse grav:

- Hai, aprinde lumina și adu cuțitul.

       Bătrâna se ridică greu, trase cu putere ușa tulburând apa adunată de ploaie în șănțulețul de la intrare, cotrobăii printre hainele putrezite și legă două sârme ce atârnau din tavan, la bornele unei baterii de mașină. De lângă plita cu straturi groase de grăsime rânceda lua un cuțit și ieși afară la bărbatul său. Deasupra mesei pâlpâia chior un bec de 12 v, rupând în fâșii noaptea ce se târa printre buruienile câmpului. Pe chipul bărbatului înflori un zâmbet satisfăcut, privindu-și “cocoașa” de pe masă, apoi ridică privirea către femeie. Ochiul drept, albit complet de cataractă, rămase imobil, dar celălalt sclipi vesel întregind zâmbetul. Apucă cuțitul şi întârzie o secundă:

- Hai, Doamne ajută!

       Apoi înfipse ferm vârful lamei în burta vițelului mort de câteva zile, ce atârna flasc pe masă, trecut fiind de faza de “rigor morţiş”. Gazele țâșniră cu putere, într-un șuier de balon spart, crăpând abdomenul și împingând afară vintrele. Pe nările animalului se scurse spumă rozalie de creieri lichefiați, câțiva viermi albicioși ce-și găsiseră adăpost și hrană în găvanul gol al ochiului își zbăteau energic cozile într-o încercare disperată de evadare, neputându-și desprinde capul din țesutul epitelial...

       În noaptea aceea în colibă miroşi a prăjeala, mâncară pulpă de vițel ca-n vremurile bune. Potaia ațâțată de miros reveni tiptil și împreună cu incă trei, patru maidanezi împărțiră în beznă pielea și mațele animalului tranșat. Înainte de a adormi, în patul umed, bărbatul mormăii cu urme de tandrețe, ţinând în brațe femeia întoarsă cu spatele la el:

- Mâine mă duc iar, fă... am vorbit cu gardianu’ de la groapă și a zis că mă lasă...

       Peste somnul lor, ceața dimineții se risipi încet luminând țigla, termopanele şi inoxul balustradelor. Cartierul Rezidențial din jur se trezea la viață. La doar câteva zeci de metri o poartă electrică se deschise silențios, lăsând să se vadă gazonul tuns îngrijit și jucăriile de copil împrăștiate în iarbă. Din curte zvâcni obez și strălucitor un Q7 negru, patinând scurt pe noroiul drumului până la intrarea în funcțiune a sistemelor de control a stabilității.

       Bună dimineața...

Rugăciunea meschină a unui ipocrit

Suntem proşti, Doamne

Şi uitam singurătatea, in doi

Iartă micimea

Seamănă gândul de-apoi

Arde cutia de lucruri concrete,

Dorinţe deşarte, nevoi,
Păpuşi de lut rece,
Gunoi...

Varsă din nori sentimente,

Hilar mai rămâne din noi

Suntem proşti, Doamne.

Dă-ne gândul de-apoi.

Secretu’ lu’... Pulcinella?

(sau zece secunde de vorbă cu filosoful de la birtul gării)

Întrebări

Răspunsuri

Şi iar întrebări

De ce mi le pun

Şi de ce le caut răspunsul

N-o să aflu în mod cert, niciodată

N-au reuşit ei

Amicii greci

De la care ni se trag toate

Cu teoria lu’ ăla

“epistemo”

Sau “gnoseo’

Am uitat, dar voi afla

Cred

De 3000 de ani

Batem apa în piua teoriei cunoaşterii

Ne tot, netot, ba ne tot

Întrebam

“de ce”

Ştim “de unde”

Şi presupunem “încotro”

Când adevărul

E în fiecare

E simplu

Se cheamă:

Unu

Atât

Unii au mai pus în ecuaţie şi un zero

Şi a ieşit un balamuc

“Curat murdar”

Pardon

Binar

Nu,

Esenţa e una

Unu.

O singură dată

Atât trăim

O singură dată

Rămâne totuşi o întrebare

La care nu vom afla răspunsul decât în ultima clipă

Sau când e prea târziu vor spune alţii

Până şi singura certitudine a vieţii

E pusă sub semnul întrebării:

...si când sa răspundă,

Filosoful,

Uitase întrebarea.

Mister

(Sfârsit de primăvară târzie, Iasi 2006)

De ce o iubesc incă

Și de ce am sufletul așa departe

Rătăcit printre porumbei

Pasăre ciudată şi stingheră

De ce nu pot să-l adun pe lângă casă

Să-mi fie de folos

La lucruri simple, cum ar fi

La trăit

La iubit?

CĂLĂTORIE ÎN TIMP

     Tramvaiul colorat strident în roşu şi galben coboară zgomotos pe strada îngustă şi pietruita cu granit negru. Pare o arătare din altă lume, într-un oraş patriarhal cu case vechi cu zidul la stradă şi porţi impunătoare de fier forjat. După ce lighioana se îndepărtează, liniştea îşi reocupă treptat locul ei firesc în peisaj devenind aproape palpabilă în lumina singurului felinar ce încerca să spargă timid aerul de catedrală gotică din jur. Case vechi, ridicate de cine ştie ce negustor în urmă cu un secol, sau mai bine, construite să arate bunăstare şi să impună respect dar reuşind mai degrabă să smulgă un zâmbet trecătorului. Mă întreb ce fel de stafie poate bântui între zidurile prazulii sau roz. În mod sigur o sigur o stafie cu umor, pusă pe speriat babe zvăpăiate şi pisici cu funda, numai bune de plimbat în şuturi. Cupidoni în curul gol îşi arata formele rubiconde, încremeniţi de decenii, în colţul unui cerdac deschis, scăpat deocamdată de povara termopanelor vreunui parvenit pofticios la reşedinţa istorică. Şi totuşi atmosfera de ansamblu e apăsătoare, cu toate detaliile hazlii ale bătrânelor ziduri străine şi familiare în acelaşi timp. Parcă treci în revista cimitirul vesel dar fără să uiţi că acolo sunt îngropate vise şi speranţe. Ceva mai la vale strada te împinge treptat către dreapta, printre umbrele paralele ale peretilor, perspectiva aproape că nu se schimbă, numai umbrele sunt altele, străpunse cu sageti de lumina chioară reflectată în firma unui magazin de pălării. Pictată cu galben pe fond verde şi înrămata ca un tablou atârnă înclinat deasupra uşii de lemn cu răni deschise în vopseaua crăpată. La intrare stă de pază un lacăt de vreo două kilograme mult prea bătrân şi impunător pentru grilajul ruginit de care e legat. Vitrina prăfuită e gazdă primitoare pentru un fazan împăiat, cu ochiul de sticlă sclipind stins şi o pălărie neagră cu voal şi dantele, exponat de lux, chintesenţa măiestriei unui pălărier mustăcios şi cu cărare pe mijloc, trăitor prin anii interbelici. Zâmbesc fară să vreau şi întorc capul după locul ce spune atâtea poveşti în numai câteva imagini, şi mă întreb dacă nu cumva timpul îmi joacă feste trecându-mă pentru o clipă prin porţi numai de el ştiute, spre alte lumi. În faţă se deschide încet piaţeta cu rond de verdeaţă şi solemnă statuie ecvestră, picata ca nucă în perete în locul mult prea strâmt pentru aşa măreţie de fioros bărbat călare. Mă apuca iar râsul cu gândul la primarele complexat ce va fi dezvelit cândva monumentul în aplauzele şi uralele funcţionărimii şi cuconetului local. Cavalerul încruntat mă priveşte suspicios încremenit în poziţie de luptă, câţiva porumbei înfoiaţi de răcoarea nopţii odihnesc paşnici în locuri indecente, profitând de neputinţa armăsarului de a se apăra. Vântul suflă slab prin tufele ce înconjoară ochiul de verdeaţă iar un liliac tăie întunericul fără zgomot, în viraje strânse către cine ştie ce mansarda părăsită. E ireal. Mă aşez năuc pe o bordură mai înaltă şi ating pietrele din pavaj cu palma, mă liniştesc simţindu-le calde, aproape vii, privesc cerul de martie, negru şi înstelat, rotund ca o copertină de circ deasupra zidurilor circulare ale pieţei. Aş vrea să rămân, ştiu că doar câţiva paşi mai departe timpul poate rupe vraja aruncându-mă iar în secole lipsite de nostalgia trecutului...

      Tăcere... secunda moare în linişte, o petrec privindu-i cu respect unicitatea, ştiu că voi reveni aici, în spaţiu, dar în timp niciodată...

Metaforă pentru metaforă, sau legea talionului pe tabla de şah a sentimentelor.

“Sa nu arunci tu primul piatra!” mi-a spus Fata Morgana duios trecătoare. “N-am pietre la mine”, am zis, “am doar un cub şi acela cu un colţ spart, partea unei pietre de şah; l-am furat dintr-o carte cu frunze galbene şi nimfe, în timp ce incercam sa învăţ Lecţia despre cub. Pe acesta nu-l arunc. Îl am de prea multa vreme. A devenit una cu mine.” 

         Bun. Avem tura, maestru de ceremonii: cam colţuros, cam obtuz, nu ştie decât unghiurile de 90, 180 degrade, dar de încredere; are grijă pe flancuri, acolo unde suntem mai vulnerabili. Nebunul ştim cine e - înghesuie Regina prin colţuri. Calul... Calul nu apare decât în vise, e frumos, poetic, cu mişcări elegante, dar nu l-a văzut nimeni in realitate. Cine ştie prin curtea cui paste? Pionii, mulţi şi anonimi, mişună liberi cu feţele acoperite toţi de acelaşi voal alb şi impersonal.

          Dar regina? Ei, regina? Ea joacă aşa cum doreşte, cu degete fine şi atingeri delicate. E drept, maestrul de ceremonii poate încerca să faca totul după reguli, într-un joc liniştit şi aşezat, pe muzica de Bach, dar n-are chef azi,  mai ales ca regina-i frumoasă şi cam solitară. Insă ea are puterea şi schimba regulile in fiecare zi, dând ascultare pe rând celor două glasuri antagonice care îi domina sufletul - unul cu parfum de floare şi altul cu sclipiri de oţel. Nu e limpede cine-i de vină, incăpătanarea turnului  de a nu respecta protocoalele sau aparenta ei frivolitate, dincolo de care stă de fapt teama de singurătate. Cert e că jocul e total atipic si informal, cu accente amuzante, dacă reuşim să-l privim cu detaşare.

           Ce-i de făcut? Iniţiaţii pastreaza caii pentru bătălia finală. Bravo lor, işi asumă riscuri, dar au şi mari sanse sa facă un joc spectaculos, care să-i umple de glorie, sau de ridicol, după caz. Începătorii pastrează tura pentru final, chestiune probabil instinctuală si mai ales, mai ales ţin cu dinţii de fusta reginei, să n-o piarda, sa nu le-o fure vreun venetic.

           Chiar şi Marele Maestru, cel care se amuză zi de zi cu vieţile noastre, deşi evident va juca cu Calul Alb, şi-ar dori o tură la sfârşitul zilei, atunci când, fără gânduri frumoase şi fără să renunţe o clipă la victorie, bătrânul rege de carton, îmbrăcat în mantie neagră, din a cărei gluga amplă chipul sau nu se vede, îşi va arunca în lupta caii violet, frumoşi, poetici şi eleganţi. Însă turnul ponosit, cu bărbi de iederă, construit din cuburi sparte, nu mai e. A fost sacrificat util, matematic, riguros, dupa o analiză atentă si mercantilă. Oricum, prea nu ştia decât înainte şi înapoi. Şi-a făcut datoria si s-a dus la plimbare, să contemple lumea dincolo de marginea pătratelelor albe sau negre. Cine mai ştie cu ce-a început lumea - alb, negru?

             Ce-i de făcut, e greu de spus, depinde ce te consideri - iniţiat, începător...

        Şah şi mat, dar ce conteaza, jocul poate continua pe o altă tablă. Finalul va fi întotdeauna acelaşi, implacabil, aşa că e clar că doar jocul contează. Important e cum, cu cine, când jucam. E alegerea fiecăruia, transforma caroiajul vieţii în alb cu negru si, dacă alegem greşit, în negru cu alb. Niciodată într-o singură culoare.

           Nu-i aşa că până şi o piatră se poate sătura de alb şi negru şi de unghiuri drepte? Hai, bătrâne “Torre pendente di Pisa”, spune-ne cum stai cu sentimentele - plăteşti ori nu plăteşti? Ochi pentru ochi? Metaforă pentru metaforă?

VAMA MEA

 

          Oameni, soare, umbre, vânt, orizont, singurătate, ziduri vechi printre care se mai aud încă şoapte în greacă veche, duse de vânt până la urechea unui copil, ce va întoarce mirat capul, recunoscându-se pe sine în cuvinte pe care nu le va învăţa niciodată, nisip, trepte, o scoică, una singură, cioburi de lut, iarăşi şoapte, luna plină, gorgone ce întorc capul după ea uitând să mai păzească turnurile unui ciudat castel dintr-un oraş patriarhal, tristă mirare, iarba unduind ca marea, marea unduind că iarba, ploaie, curtea veche, pietre ude mirosind a cremene, flori pentru algernon, o pisică neagră dormind pe un fotoliu în vecinătatea unui mozaic roman, o femeie cu trup de amfora, o amforă cu trup de femeie, berze, apa, drumuri de lut prăfuit, turnuri cu ceas, poarta sărutului, valuri, ordinea cuvintelor, frânturi de stele în spatele unor ochi negri, cărţi, ceasuri vechi arătând un timp ce se zbate în uitare, lalele galbene printre pietrele unei vechi mănăstiri cu ziduri albe, maci, rouă, stânci, brazi, peşteri, galeria marianelor, diaclaza dracului, bătrâna motocicleta roşie pe o şosea pustie, părul lung, părul scurt, ca şi când ar mai conta, picnic la marginea drumului, stejari pe nisip, ape tulburi, stuf, cântece, cuvinte, necuvintele, celelalte cuvinte, foc, tunuri de coastă, privirea unui copil de 6 ani care a reuşit să te lase fără replică: „autograf este o carte pe care îţi scrii numele”, ecou, tablouri, copacul violet, visul uitat, zâmbetul din privire despre care ştii că e numai al tău, salcâmii, delfinul de pe aleea castanilor, goeleta, actorii singuri în mulţime, scena cu parfum de catifea veche, lumina, flori de tei, ruine cu suflet, râsete, seara, comedie, cimitirul vesel, ovidiu, pescăruşii, marea, alte cărţi, aventurile solitare, umbre pe cer, albastru alb astru, muzica, chitara, vocea cu parfum de floare de tei, însingurarea marilor oraşe, caii de pe dealul verde, soarele transformând în ceara aerul unui oraş de câmpie, cercei în urechile ei, gândul pe care îl crezi numai al tău, catedrala celor 18 capele, porumbeii din piaţa cu nume de prinţesa, o fată blondă ce te întreabă zâmbind ceva într-o limbă pe care o auzi pentru prima dată, urechea lui van gogh, meditaţia lui dali, marea lui aivazovski, faleza, îngerul orb, iubiri uitate, iubiri regăsite, iubiri nenăscute... TĂCERE.

Deşteptarea

 

Aşezat pe raftul de sus,

Zeul dormea.

De-o viaţă uitată adus,

Fluturi ţesea.

Unde am fost până acum?

În genunchi se-ntreba...

Ce lumi tenebroase adânc

Am fost, a umbla?

Ce Styx de migdale-otrăvit

Prin tâmple-mi trecea?

Ce timp risipitam visând,

Fără o stea?

Ce semn de-armonie profund

Noimă-mi va da?

Aşezat pe raftul de sus,

Hypnos visa...

Drumul spre casa

 Cu mâinile în buzunare şi împăcat cu sine, pentru moment, trecu de porţile de fier forjat ce închideau cu înflorituri , gangul....

 Prin suma unor întâmplări ciudate ale ultimilor ani, rupte parcă dintr-o altă viaţă, stranie, paralelă, s-a trezit într-o dimineaţă de noiembrie, singur pe peronul unei gări murdare, de provincie. Nimic romantic în urbea cu nume sonor, nu alei cu castani, nici statui ecvestre cu maiestuozitate pângărita de porumbei, nici măcar liceu de fete pe o străduţă liniştită. Nimic. Doar cenuşiu, priviri goale, suflete rătăcind haotic pe străzi desfundate.

 Sau poate aşa i se părea lui, poate aşa era doar el, în acele momente, atât dorea să vadă.

   “...nişte boabe risipite, nişte vite chinuite, nişte zile prăpădite...” concluzionă arhaic, cu cinismul caracteristic, fără să-i scape nota de absurd a contextului în care se găsea. Îl aşteptau patru ore lungi de meditaţie în compania monotonelor şiruri de traverse unsuroase, a vântului rece, îndoielnic şi fără vlagă şi a boschetarei locului, o femeie grasă şi murdară care gesticula dezordonat pe o bancă din apropiere, probabil într-un dialog mut cu propria conştiinţă plecată cu sorcova.

 “Fericiţi cei săraci cu duhul". Da' uite că nu-i chiar aşa, până şi asta mai are chestiuni rămase în discuţie, nelămurite, chiar dacă şi-a pierdut orice interlocutor.

   Venise în oraş cu treaba, care se dovedise un fiasco total şi prefera să se întoarcă acasă fără să încheie nicio afacere, pierzând o sumă relativ mică de bani dar neriscând pierderea uneia importante. Asta e, pierzi, câştigi, negustor te numeşti. Dar nu asta îl deranja cel mai tare, cât timpul pierdut şi mai ales, orele de aşteptare. Intrase în lumea aceea de nevoie, întâlnise tot felul de personaje, care mai de care mai pitoreşti, unele mai de treabă, altele infecte, cazul celui de azi. Învăţase limbajul verbal şi nonverbal al breslei, când şi dacă să încheie o tranzacţie, mă rog, până la urma nişte fleacuri, dar de care unii erau foarte mândri. Bătuse toată ţara în câţiva ani, unele locuri îl fermecaseră, altele îl întristau, oprea uneori maşina la marginea drumului şi atingea un pom, cu vorbele lui Nichita vâjâind în urechi: "Eu am trecut prin el., El a trecut prin mine., Eu am rămas un pom singur, El un om singur.". Un ciudat, antisocial şi neintegrat, cam asta fusese toată viaţa, treaba e ca Nichita nu era, nici el, cel mai bun reper de integrare socială, şi-şi găsise portiţă de scăpare în alcoolism, copios susţinut de "prieteni". Oricum comparaţia era cu totul deplasată "bătrânul" fiind, printre altele, lumeşti, un geniu.

 Se ridică şi îşi aprinse o ţigară, păşind alene pe peronul Gării de Nord, dar după două fumuri, gustul amar că fierea îl făcu să o arunce. Observă cu coada ochiului cum boschetara încetează brusc să mai gesticuleze, evaluează scurt situaţia şi potenţialele pericole, apoi cu paşi mărunţi şi repezi se duce şi aplecându-se voiniceşte, culege victorioasa chiştocul încă fumegând. Fumează cu o mână în şold, un picior înainte şi capul pe spate, zâmbind tâmp în jur, deşi nu e nimeni.

 "Napoleoane, mare e grădina...", îi trecu prin cap şi-şi continuă drumul către capătul nedefinit al peronului. Îşi aduse aminte vag, ca schizofrenicii sunt nişte nebuni mai speciali, incapabili să se mai concentreze, să se îngrijească sau să-şi facă griji pentru ziua de mâine, dar capabili de sentimente şi emoţii extrem de puternice, în lipsa inhibitorului raţional. Şi nu sunt proşti. Nu sunt deloc prosti, de regulă deştepţii au tendinţe schizoide. Ce ciudat. Concluzia vulgară, că prea multă minte sau carte strică, stă în picioare în unele cazuri. Asta e bine, înseamnă că nu sunt în pericol major, cugeta autoironic, nefiind nici foarte deştept, nici cu prea multă carte.

 Timpul trecea încet, cleios şi tăcut lăsând dâre pe sufletele chinuite ale norilor. Cum dracului poate să fie pustie gara principală a unui oraş relativ mare, unde-s oamenii, nu că le-aş duce lipsa ? Pe drumul de întoarcere trecu din nou pe lângă fiinţa bolnavă, fostă cândva femeie. De data asta părea catatonică, cu palmele pe genunchi, orientate în sus şi privirea fixă în asfalt. După câţiva paşi, auzi din spate o voce răguşită, dar limpede, întrebând:

                 - Cât e ceasul?

 Nedumerit de prezenţa persoanei care punea întrebarea şi de absurdul acesteia, se aflau totuşi într-o gară plină de orologii mai mult sau mai puţin exacte, se întoarse curios. În spate, nimeni. Vrând parcă să-i confirme bănuială, femeia bolnavă ridică ochii încet şi îl fixă cu  o privive aparent inexpresivă, lipsită temporar de aburii tulburi ai nebuniei. Zdrenţele de pe ea erau bărbăteşti, vârsta incertă, chipul greu de definit, se vedea că a trecut prin mulţi ani de chinuri şi umilinţe şi trăieşte din mila angajaţilor feroviari, majoritatea bărbaţi. Acum ar fi trebuit să fie gospodina pe undeva, cu copii mari şi bărbat cam beţivan, pe care să-i ţină din scurt şi să-i îndoape cu tocănite, aşteptând gloriosul “saru-mana pentru masă”.

          Într-un târziu îi răspunse:

          - Zece fără un sfert. Şi după o pauză destul de lungă:

          - De ce vrei să ştii?

          Femeia lăsă privirea înapoi în pământ şi răspunse sec, după câteva secunde de gândire:

           - Trebuie să mă duc acasă.

             Mecanic, se ridică greoi, ca un om obosit, îi întoarse spatele şi se îndepărtă încet cu braţele imobile şi capul plecat,  către acelaşi capăt nedefinit al peronului, lăsând în urmă un miros greu.

O privi un timp, în continuare nedumerit, filosofând în stilul egoist al străzilor pe care crescuse: "din viaţa scapă cine poate". Se luă apoi cu gândurile sale şi uită întâmplarea. Orele au trecut iar la vremea potrivită, gara se animă puţin. Zece, cincisprezece persoane şi un impiegat de mişcare plictisit, se adunară la peron.

            Trenul sosi, adus de la depou, gol, rece şi umed, mirosind a fier şi a rânced. Se urcară dezgustaţi, bucuria plecării fiind estompată de încercarea fiecăruia de a se acomoda, de a-şi crea un spaţiu al său, în mediul acela aproape ostil.

Se aşeză, ca de obicei, la fereastră, cu spatele la sensul de mers. În faţa lui, o doamnă în vârstă, micuţă, cocheta şi bine parfumată, se postă strategic, încolţindu-l, pregătindu-se de povestit pentru cele nouă ore de drum. Trenul se puse în mişcare, târându-se ca melcul peste sinele strâmbe ale triajului. Miezul zilei pica sumbru printre nori, oglindit în apa galbenă a balţilor. Rupându-i păienjenişul de gânduri în care încerca să se izoleze, doamna cochetă ţipă scurt, cu mâna la gură şi cu privirea aţintită peste ramele de aur ale ochelarilor. Priveliştea îi dădu fiori, deşi văzuse multe în viaţă.  Prin faţa geamului la nici trei paşi, defila o umbră neagră, voluminoasă şi diformă, atârnând în ştreangul agăţat de contragreutatea stâlpului de înaltă tensiune. Gâtul rupt sub greutatea trupului, făcea un unghi nefiresc cu restul corpului, întorcând în sus faţa congestionată a cadavrului, din care încă ieşeau aburi.

Cu un ultim gest de demnitate, într-o lume măcinată de aşa zise întrebări existenţiale, prejudecăţi, mofturi şi ipocrizie, "boschetara" privea Cerul.

Drumul spre casa era deschis.