Zâmbetul încremenise
în colţul gurii, ironic, rece. Privirea reflecta acelaşi zâmbet, îndreptată
doar înainte, deşi părea imobilă nu-i
scăpau detaliile colorate, în contrast cu ziua cenuşie de iarnă... Tarabe
înjghebate grăbit din mese rupte şi cartoane, încărcate cu jucării de plastic,
beteală în culori stridente, globuri, vâsc, artificii, pijamale, fesuri de
“moş”, crengi de brad murdare de noroi, furate din mormanul de brazi din
apropiere, într-un moment de neatenţie al ţigăncii burtoase ce se plimba cu aer
de om important prin faţa lor..., gunoaie.
Trecea
prin mulţime cu greu, încercând să reducă la minim contactul fizic cu ceilalţi,
vuietul străzii lovea puternic în timpane dar carapacea gândurilor era mai
tare, înăuntru era aproape linişte.
Oameni
cuprinşi de febră negoţului, se agitau în jurul său ţipând şi întinzând
agresiv către trecători fleacuri de proastă calitate cumpărate cu o zi în urmă
din cine ştie ce târg murdar de la marginea oraşului. Aerul rece şi ascuţit era
lovit uneori de valuri de căldură cu miros puternic de ţuică şi mâncare
veche ce răbufneau de fiecare dată când se deschidea uşa bodegii din colţ.
Câţiva paşi mai departe un câine făcut covrig pe o gură de canal, sub o tarabă,
privea speriat mulţimea de picioare ce îi treceau prin faţă... Un “brunet”,
rezema un zid, picior peste picior, urmărind cu mâinile în buzunarele
gecii mulţimea de “fraieri”. Privirile li se întâlniră o clipă, apoi cu un
reflex ancestral, rămas de pe vremea când stră, stră, străbunicii lui erau
biciuiţi, brunetul evită contactul vizual, nedumerit şi înciudat că e controlat
de propriile instincte. Uruitul mecanic al unui automat de cafea, ce tocmai
spârcuia un “expreso” în paharul ţinut cu mână murdară şi tremurândă de un
boschetar desculţ, zgârie fundalul biologic, amestecându-se într-o cacofonie
vulgară cu mieunatul instalaţiilor de pom atârnate la ferestrele magazinelor.
E iarnă. Vin “sărbătorile”... “Ce sărbătoriţi, oameni buni, copiii voştri
nu ştiu nimic despre Naşterea Domnului... află de la voi că aşa se cuvine, aşa
se cade... să mănânce şi să bea până li se face rău”... alungă cu un gest
al mâini peste frunte acest gând..., “n-ai
nici un drept” îl certă alter-ego rânjind.
Clipi rar şi îşi continuă drumul încercând să separe linistea interioară de
zbuciumul de afară. Un alt gând îşi făcu
loc, un gând despre pietre albe şi calde, tulburând echilibrul fragil ce se
aşternuse de câteva minute.
Încerca să-l alunge şi pe acesta dar
ochii minţii se deschiseră larg spre o altă lume, spre o “singurătate a
singurătăţii” atât de dragă, aflată undeva departe, într-un colţ de pământ
uitat de lume, pedepsit şi binecuvântat Dumnezeu în acelaşi timp. Timpul şi
spaţiul se curbară brusc, ca privite printr-un glob de sticlă, în jurul său
toate încremeniseră şi se depărtau devenind neclare... Apoi, de nicăieri, simţi
un vânt călduţ trecând peste obraz, aducând cu el miros de fân... Treptat ceaţa se risipi, auzi marea şi văzu
Pietrele. Calde şi albe,
tocite până la catifelare de sutele de ani trecute peste ele. Parcurse
străduţele întortocheate ale cetăţii, recunoscând pe rând Turnurile de Vest, Poarta Mare,
Bazilica din Piaţa Mare, Termele... pe acolo se perindaseră
oameni, cu toate ale lor, bune şi rele. Într-un timp lăsat în uitare, se
rostiseră cuvinte în 100 de graiuri, se trăise, se iubise, se murise, după voia
zeilor acelor vremuri apuse. Păşii încet pe aleea pietruită cu dale neregulate,
către Portul Vechi, răspunzând cu un zâmbet şoaptelor ce veneau de sub umbrele
zidurilor... ” Mă bucur să vă revăd, aşteptaţi-mă, voi reveni
curând, pentru totdeauna... “. În vârful falezei se opri o clipă, apoi
coborâ panta, târşâind picioarele peste cioburile de lut, cu capul plecat şi
mâinile balansând pe lângă corp, obosit parcă de joaca de-a propriul destin. Se
opri pe treptele Portului, ce intrau abrupt în mare şi ghemuit atinse cu palma
deschisă spuma albă. Prin ochirile acesteia se vedea sub apă nisipul încărcat cu
artefacte, cioburi de lut ars, cuie de corabie ruginite, bucăţi de lemn
ingreunat de ape...
Fără veste, o petardă exploda în
apropiere, zgomotul infernal al străzii dădu năvală peste creierul lipsit
pentru o clipă protecţie, provocând o durere aproape fizică. Lumea reală calca
în picioare “amintirile imaginare”.
Traversă grăbit stradă către casa refăcând treptat capcana de sticlă în jurul său. Intră închizând ferm uşa-n urmă şi rezemat cu spatele de aceasta, cu capul pe
spate şi ochii închişi, răsuflă uşurat în căldură şi penumbra familiara. Un zâmbet,
de data asta fără mască, lumină chipul: “... aşteptaţi-mă, voi reveni
curând...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu