sâmbătă, 25 iulie 2015

„– Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm? – Ba în luptă, că e mai dreaptă.” Greuceanu



     Ieri am asistat la încă un viol în grup, că tot e la modă subiectul „pe net”, din fericire consumat doar la nivel psihic, dar în ce priveşte latura obiectivă diferenţa nu e mare.
     Nu cred că e cineva perfect, cum am citit în câteva comentarii şi nici că o inteligenţă superioară e însoţită neapărat de un caracter incontestabil. În meciul de box, că nu pot spune că a fost şah, Andrei Pleşu versus Petronela Rotar, doamna a dat prima lovitură, în calitate de challenger, niţeluş cam joasă ce-i drept, dar mă rog, scuzabil pentru o femeie, acolo a nimerit. Am distribuit ambele puncte de vedere pentru că n-am de unde să ştiu care-i adevărul, n-am fost de faţă.
     E posibil ca domnul Pleşu să fi avut o zi mai proastă, ceea ce n-ar diminua cu nimic meritele şi aureola domniei sale, aşa cum e posibil ca doamna Rotar să fi fost dezinformată. Un lucru pot totuşi să remarc: lăsând deoparte afirmaţiile suspectate ca fiind neverificate, doamna Rotar s-a adresat condescendent, pe când domnul Pleşu n-a făcut decât să cadă din lac în puţ, gestionând disproporţionat reacţia, sau mai degrabă negestionand-o.
     Să admitem că n-are nicio legătură cu demisia forţată a domnişoarei librar, care din greşeală, prin eroare, [sic!] nu l-a recunoscut după fizionomie şi nici nu i-a cerut buletinu’, miza meciului care va să zică, alături de onoarea sa nereperată. Perfect si cel mai probabil adevarat, dar prin ceea ce a urmat n-a făcut decât să expună oprobriului public, insultelor, derizoriului, încă o doamnă care la rândul ei a greşit, sau nu, nu ma pronunţ că nu am probe, cum se zice la mine pe tarla, dar care orice culpă ar fi avut, nu merita batjocorită în felul ăsta. S-au găsit destui masculi feroce şi câteva doamne diafane, toţi cu clăbuci la gură şi sufocaţi de indignare, gata s-o omoare cu pietre în piaţa publică pe baza unor simple mărturii. Probabil se cred pe undeva prin Pakistan, unde până şi familia participă la flagelarea femeilor, dacă se găsesc patru bărbaţi care să spună că a fost infide(a)lă.
    Sigur, nu domnul Pleşu poate fi acuzat de virulenţa acelei părţi a admiratorilor săi care au reacţionat aşa, cei mai mulţi nişte neiculeni în raport cu doamna Rotar, cum sunt şi eu de altfel, cel care-mi permit astfel de aroganţe pseudo-analitice, dar chiar nu exista o altă soluţie? Oare n-a aflat că atunci când sunt mai multe femei în ecuaţie, mai multe însemnând oricâte mai mult de una, situaţia se poate complica exponenţial? Cu sau fără voia sa, în acest moment are două „victime” în palmares şi nu cred ca şi-a dorit asta.
      Mie mi-a spus mama când eram mic, că nu prea are rost să te iei la cafteală cu fetele, că-i ruşinos şi dacă le baţi şi dacă-ţi dau bătaie şi că trebuie să te opreşti înainte de punctul în care nu mai există cale de întoarcere.
     Înclin să cred, sper, că lucrurile au scăpat pur şi simplu de sub control, altfel nu-mi explic cum domnul Pleşu, recunoscut ca un om elegant din toate punctele de vedere, s-ar pune într-o astfel de situaţie.
     Cât despre „violatori”, evident inocenţi şi cu tot dreptul să ridice primi piatra, s-auzim numai de bine. Le dorim asemenea.

miercuri, 22 iulie 2015

Mândria la români





      Zilele trecute m-am dus pe la nea Vasile, mecanicul meu auto, să-i semnalez o problemă la ralanti. Nea Vasile, om hâtru şi fudul, nu prea mai prestează personal, decât pentru clienţii care-i plac lui, în rest, are doi băieţi pe acolo care-i ascultă cu sfinţenie indicaţiile tactice şi sunt ca argintul viu. Dar pentru mine se ocupă el întotdeauna, din motive care-mi scapă, poate pentru că îl fac să se simtă respectat în calitatea sa de meseriaş vechi şi cunoscut în lumea lui, habar n-am. Pornesc maşina, o ascultă nea Vasile cu urechea, apoi demn: “E cutare”. Demontează ”chestiunea”, o dă la curăţat, o pune la loc, mergea ceas. Plătesc, ne salutăm respectuos, “Sănătate, drum bun”.
     Peste câteva zile problema revine, îl sun pe nea Vasile, fac o expunere concisă, cum ştiu că-i place şi după o scurtă deliberare decretează: “Cumpără chestiunea şi vino la mine”. Cumpăr piesa, nu foarte scumpă, vreo 50 de lei, mă duc la service, montat, calibrat, testat, manoperă de sfert de ceas, în staţionare funcţiona perfect. Plec cu maşina, dar după nici un km simptomele reapar, mă întorc din drum oarecum jenat, meşterul intrigat, zice: ”Nu se poate, domnule, dă-mi mie să merg cu ea.”
    Rămân să aştept, băieţii bine instruiţi cum să se poarte cu clientul, îmi oferă un scaun şi-o cafea şi întreţin conversaţia. Trec vreo treizeci de minute, nea Vasile nu mai apare, mă gândesc că poate mai are şi altceva de rezolvat, service-ul fiind destul de aglomerat. După încă zece minute, apare şi meşterul şi zice: ”Am testat maşina temeinic, se pare că problema s-a rezolvat de la sine, a fost ceva legat de...” şi-mi dă o explicaţie pe care o urmăresc uşor nedumerit, fără să înţeleg mare lucru.
     Dau să plătesc, refuză cu obstinaţie, n-a fost chip să-i îndes bănuţii în buzunar. Plec hotărât să mă revanşez cu proxima ocazie, vexat în credinţa mea că nimic nu se rezolvă de la sine pe lumea asta, dar bucuros că-mi merge bine cutia pe roţi. Pe drum, mă sună un coleg şi mă întreabă: ”Ţi-am văzut maşina în faţă la ”piese auto”, era un nene băgat tot în ea, nu i se vedeau decât başcheţii şi turu salopetei de sub capotă. Ai probleme?”. Cuprins de-o bănuială, când ajung în parcarea ”prăvăliei” unde prestez, ridic capota, ceea ce nu prea îmi stă în          ”caracter” şi inspectez motorul. Bănuiala mi se confirmă. Altă piesă decât cea pe care o înlocuisem deja, o ţevuşcă de plastic, aparent fără importanţă, dar despre care ştiam că e esenţială în funcţionarea corectă a lighioanei, strălucea de nouă, cu codul de bare lipit pe ea, alb, curat, fără pată.
      Ca să spele ruşinea faptului că pentru prima dată de când îl cunosc eu, fusese puţin superficial şi prea sigur pe el, nea Vasile făcuse constatarea şi reparaţia în mijlocul străzii, pe banii lui, fără nicio sculă şi călare pe un motor încins în vipia de 40 de grade de afară.
      Nu-i mândrie nemţească. E pur balcanică. Dar parcă miroase un pic a antebelic, când negustorul, meseriaşul, micul afacerist, aveau demnitate. Oare ţara asta îşi revine?

sâmbătă, 18 iulie 2015

Manifestul unui om obişnuit



   Recent, din motive personale, mi-am făcut un cont de facebook, deşi am mari îndoieli cu privire la aşa zisele platforme sociale, populate de regulă cu forme fără fond, îmi cer scuze celor care nu sunt în această situaţie. Am crezut că Hydra a murit, sau că măcar pentru o vreme stă ascunsă, dar am avut neplăcuta surpriză să constat că e vie, mişcă, se zbate, încearcă să convingă, să se justifice şi am simţit nevoia să-i adresez o întrebare, la care evident, nu aştept niciun răspuns.
      Sunt un om care a crezut în profesie şi în rolul lui social.
      Pentru tine am călcat în cele mai îngrozitoare locuri, am cărat cadavre ce se dezmembrau după câţiva paşi, mirosul morţii mi-a intrat în păr şi în haine, dar mai ales, în creier.
      Pentru tine am văzut cum moare un drogat înecat cu propria vomă în timp ce-şi smulge, la propriu, carnea de pe oasele braţelor. Ştiai că dependenţilor de heroină cu ştate vechi, li se desprinde, pur şi simplu, carnea de pe os?
      Am stat o oră în faţa unei uşi, neştiind cum să-i spun unui tată că ambii lui copii au murit carbonizaţi.
      Am fost bărbat în locul tău încercând zile întregi să conving o tânără să nu-şi ia viaţa, după ce fusese violată de un suspect de SIDA şi părăsită de iubit, exact când avea mai mare nevoie de el.
      Pentru tine mi-am făcut duşmani de moarte din indivizi pentru care o viaţă nu face nici cât o flegmă, am primit ameninţări în miez de noapte de la oameni care-mi povesteau şoptit cum îi cheamă pe copilul şi iubita mea, în timp ce aceştia dormeau liniştiţi.
      Pentru tine şi pentru că nimeni nu oprise tensiunea după 4 ore, am desprins cu un băţ, de pe reţeaua de înaltă tensiune a unui punct de transformare, trupul unui băieţel de 11 ani, trimis acolo de părinţi, să fure nu ştiu ce gunoi de cupru.
      Am simţit în gură gustul sângelui şi creierilor unui beţiv exaltat care a aterizat în cap de la 25 de metri, tocmai când fusese convins să coboare. Şti cum sună un craniu izbit de asfalt de la o asemenea înălţime?
      Am trăit o viaţă dublă, jumătate în lumea pe care mi-o doream, sau mă rog, în cea pe care am mai reuşit să o accesez trăgând atâta nebunie după mine, şi jumătate la periferia societăţii, într-o lume despre care habar n-ai că există, nu pentru că n-ai putea să o vezi, ci pentru că nu vrei să o vezi, ţi-e frică. Mi-am riscat sănătatea, uneori libertatea, pentru că n-ai cum să te învârţi într-o astfel de lume, fără să faci şi greşeli.
      Aş putea să continui aşa până mâine dimineaţă, în măsura în care mă mai ajută memoria. Am făcut toate astea timp de 20 de ani, fără să cer nimic în plus faţă de ce mi se cuvenea, poate doar puţin respect. Dar mai ales, le-am făcut în tăcere, fără bravadă, anonim, firesc, asumat, astfel încât acum, când vorbesc despre toate astea, mă simt oarecum patetic şi amuzat, pentru mine fiind banalităţi.
       Şi ca mine sunt mii. Zeci de mii.
       N-ai vrea să afli ce-ar putea să-ţi povestească o tânără rezident de la o cameră de gardă-urgenţe oarecare. Dimineaţa e transfigurată după tura de noapte, se priveşte în oglindă, are sufletul gol şi-ar vrea să moară acolo, în baia infectă a spitalului, dar mai pe seară îşi revine, se înarmează cu cinism şi umor negru, devine iar frumoasă şi cu spatele drept.
       Şi nici ce simte un pompier când îşi roagă soţia să-l ajute să urineze în ploscă, el având arsuri de gradul doi la ambele antebraţe. Şti cum miroase propria carne arsă şi cum e să uiţi cum arătai când erai tânăr şi aveai gene şi sprâncene? Peste trei luni se ridică, cumpără un buchet de flori, îşi cere iertare şi-o ia de la capăt.
       Pentru tine, în locul tău, pentru ca tu să nu vezi, să nu auzi, să nu miroşi, să rămâi viu, sănătos şi într-o relativă siguranţă, să ai idealuri înalte şi să filosofezi neproductiv, iar apoi să vi acasă supărat pe viaţă şi ros de invidie că alţii au mai mult, sunt mai aproape de ciolan şi să ne scri pe blog, sau aiurea. Mai grav, dacă faci treaba asta din convingere şi nu din motive meschine, înseamnă că eşti irecuperabil, nici măcar nu înţelegi pe ce lume eşti, cât eşti tu de educat. Pot înţelege găunoşenia formatorilor de opinie cărora maţul delicat le cere lucru fin, dar pe “Stegarul dac” şi pe cei de teapa lui, indiferent că-s de stânga sau de dreapta, nu-i pot înţelege, pot ce-l mult să-i trimit urgent la farmacie după pastile de cap, în pas de defilare şi cântând imnul “sunt nebun, dar mă tratez, mai...”
       Pentru tine, cel care nu te poţi apăra singur, dar te străduieşti să ruinezi destine susţinând animale bolnave în fruntea ţării, scrijelând cu bale un papirus virtual, direct interesat sau în numele unei credinţe (nu în Dumnezeu) oarbe, încercând să mă convingi că ceea ce văd, aud, simt, trăiesc, înţeleg, nu-i adevărat, că adevărul e la tine, că n-am discernământ, că sunt manipulat şi îndoctrinat, sau de-a dreptul prost şi n-am cum să pricep marile trebi ale ţării.
       Pe mine, care n-am avut şi n-am nici azi o opţiune politică limpede, pentru că nu m-a interesat decât să-mi fac treabă cât mai bine, acolo unde eram şi dacă mă lăsai în pace, cu puţin noroc, nici nu aflai că exist. Nu mă interesează că eşti antenist, basist sau johanist, nu mă interesează ce motivaţie ai, mă interesează pe cine promovezi, tu fiind incapabil să ieşi în faţă. Mai sunt şi alte categorii socio-profesionale la care ar trebui să fi mai atent, care-ţi pot influenţa viitorul, nu mă aştept să observi asta, pentru că tu, eşti gata sacrifici prezentul şi viitorul tuturor, în speranţa c-ai să primeşti bodyguarzi şi încă o pernă sub cur. Măcar nu fi tâmpit, nu-ţi tăia singur craca de sub picioare, lovind în cei de care depinde viaţa ta şi a copiilor tăi, dacă egocentrismul feroce în care zaci te-a lăsat să aduci vreunul pe lume.
       Azi poţi să mă înjuri liniştit, sunt şanse foarte mici ca mâine să-ţi spargă cineva capul în cinci locuri, pe drumul de acasă până la pâine, pentru ăia câţiva lei pe care i-ai primit pentru ultima postare.
         Singur când rămân, câteodată, pot să privesc retrospectiv fără jenă şi uneori, chiar să zâmbesc.
         Tu poţi?