miercuri, 22 iulie 2015

Mândria la români





      Zilele trecute m-am dus pe la nea Vasile, mecanicul meu auto, să-i semnalez o problemă la ralanti. Nea Vasile, om hâtru şi fudul, nu prea mai prestează personal, decât pentru clienţii care-i plac lui, în rest, are doi băieţi pe acolo care-i ascultă cu sfinţenie indicaţiile tactice şi sunt ca argintul viu. Dar pentru mine se ocupă el întotdeauna, din motive care-mi scapă, poate pentru că îl fac să se simtă respectat în calitatea sa de meseriaş vechi şi cunoscut în lumea lui, habar n-am. Pornesc maşina, o ascultă nea Vasile cu urechea, apoi demn: “E cutare”. Demontează ”chestiunea”, o dă la curăţat, o pune la loc, mergea ceas. Plătesc, ne salutăm respectuos, “Sănătate, drum bun”.
     Peste câteva zile problema revine, îl sun pe nea Vasile, fac o expunere concisă, cum ştiu că-i place şi după o scurtă deliberare decretează: “Cumpără chestiunea şi vino la mine”. Cumpăr piesa, nu foarte scumpă, vreo 50 de lei, mă duc la service, montat, calibrat, testat, manoperă de sfert de ceas, în staţionare funcţiona perfect. Plec cu maşina, dar după nici un km simptomele reapar, mă întorc din drum oarecum jenat, meşterul intrigat, zice: ”Nu se poate, domnule, dă-mi mie să merg cu ea.”
    Rămân să aştept, băieţii bine instruiţi cum să se poarte cu clientul, îmi oferă un scaun şi-o cafea şi întreţin conversaţia. Trec vreo treizeci de minute, nea Vasile nu mai apare, mă gândesc că poate mai are şi altceva de rezolvat, service-ul fiind destul de aglomerat. După încă zece minute, apare şi meşterul şi zice: ”Am testat maşina temeinic, se pare că problema s-a rezolvat de la sine, a fost ceva legat de...” şi-mi dă o explicaţie pe care o urmăresc uşor nedumerit, fără să înţeleg mare lucru.
     Dau să plătesc, refuză cu obstinaţie, n-a fost chip să-i îndes bănuţii în buzunar. Plec hotărât să mă revanşez cu proxima ocazie, vexat în credinţa mea că nimic nu se rezolvă de la sine pe lumea asta, dar bucuros că-mi merge bine cutia pe roţi. Pe drum, mă sună un coleg şi mă întreabă: ”Ţi-am văzut maşina în faţă la ”piese auto”, era un nene băgat tot în ea, nu i se vedeau decât başcheţii şi turu salopetei de sub capotă. Ai probleme?”. Cuprins de-o bănuială, când ajung în parcarea ”prăvăliei” unde prestez, ridic capota, ceea ce nu prea îmi stă în          ”caracter” şi inspectez motorul. Bănuiala mi se confirmă. Altă piesă decât cea pe care o înlocuisem deja, o ţevuşcă de plastic, aparent fără importanţă, dar despre care ştiam că e esenţială în funcţionarea corectă a lighioanei, strălucea de nouă, cu codul de bare lipit pe ea, alb, curat, fără pată.
      Ca să spele ruşinea faptului că pentru prima dată de când îl cunosc eu, fusese puţin superficial şi prea sigur pe el, nea Vasile făcuse constatarea şi reparaţia în mijlocul străzii, pe banii lui, fără nicio sculă şi călare pe un motor încins în vipia de 40 de grade de afară.
      Nu-i mândrie nemţească. E pur balcanică. Dar parcă miroase un pic a antebelic, când negustorul, meseriaşul, micul afacerist, aveau demnitate. Oare ţara asta îşi revine?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu