Eram
odată la Muzeul Satului cu fiu-meu care avea şapte ani la vremea aceea şi ne
însoţeau o prietenă şi un nepot al acesteia, cam de aceeaşi vârstă, puştii
fiind deasemenea amici, deci forţă, titirez, trebuia să fim cu ochii-n paişpe,
să nu se-ntâmple vreo nefăcută.
Mergeam pe poteca de pe malul lacului, unde
sunt expuse morile de apă şi cherhanaua, zonă predilectă la fiecare plimbare în
muzeu, ăştia mici fiind foarte interesaţi de tot ce era legat de apă. Eu ceva
mai în faţă, atent să nu scape vreunu’ din încercuire, ea în ariergardă, gata
să dea alarma în caz de ceva. Ei, tentaţi să călărească orice obiect
interesant, să-l pipăie, să-l lingă, eventual să-l înghită, că dacă nu-ţi
foloseşti toate simţurile la vârsta aia, parcă nu e treaba bună, deşi
interdicţia era clară, dar ce să-i faci, întindem coarda să vedem cât ţine şi
un pic peste, apoi ne arătăm inocenţi şi foarte indignaţi că s-a rupt.
Muzeul cam pustiu, exact cum îmi place mie,
nu prea agreez îmbulzeli, fie ele şi cu iz socio-cultural, doar nu mă duc la
teatru să mă vadă lumea, de-un „par examplu” cum am auzit că se poartă, dar
atunci măcar n-ai încotro, că nu joacă piesa doar pentru tine, miez. Cum
mergeam eu aşa, încercând să anticipez traseul haiducilor şi să fac câte o
scurtă prezentare explicativă a exponatelor, evident ignorată regal de toată
lumea, ajung într-un punct obligatoriu de trecere, ca la armată, drumul nu
permitea decât înainte ca bradu’, sau îndărăt, cu mâneca scoarţă, în caz de
primejdie. Şi ca un făcut, exact acolo pândea primejdia. Cum dau colţul pe după
nişte ceva, imi cad ochii de doi
băieţaşi de vreo 19-20 de ani, destul de prezentabili, dar care se ţineau în
braţe sub o salcie şi se sărutau franţuzeşte de mama focului, ce mai, romantism
total, sex de-a-mbrăcatelea, că doar toţi am fost adolescenţi, erau aşa de
lipiţi că-ţi venea să-i dezlipeşti cu un par rupt dintr-un gard. Rămân perplex
câteva secunde, ăştia întrerup puţin schimbul de fluide privindu-mă galeş,
complice şi zâmbitor, după care îşi reînnoadă limbile, dându-mi de înţeles că
nu-i deranjez, pot să mă uit în voie. „Ce dracu’ fac?”, auzeam ostrogoţii cum
tropăie pe alee şi ariergarda încercând să stăpânească hoardele, „Cum le explic
eu ăstora, acum?”, că „băieţaşii” nu erau nişte efebi, era vizibila masculinitatea,
adică tunşi, bărbi, mustăţi, era greu de spus care din ei e fetiţa, deci îmi
trebuia ceva legendat, gen „femeia cu barbă”, de la circ. Să-i iau la omor, nu
mai era timp, şi tot aş fi stârnit nedumeriri, „... de ce-i cafteşte tati p-ăştia?”.
Atunci, în disperare de cauză mă proptesc în ceva-ul ăla, pregătit să blochez
accesul şi să mint că aici se înfundă socoteala(nici măcar nu minţeam prea
tare). Spre ghinionul meu, prima la faţa locului ajunge dumneaei, altminteri
minionă, 47-48 de kile în viu cu tot cu poşetă, şi destul de înţepată,
dacă n-o cunoşteai foarte bine, nu-i ajungeai cu prăjina la năsucul delicat. Îi
vede p-ăştia şi deodată se transformă în fiară, „Fir-aţi ai dracului de
scârboşi, după o femeie nu v-aţi uita...”, din doi paşi a fost lângă ei şi dă-i,
cu tupeul şi inconştienţa tipic feminină, în momentele când se simt cu spatele
acoperit, la o adică. N-am apucat să fac nimic, în câteva secunde problema se
rezolvase tranşant, nefericiţii fugeau la deal, evident incomodaţi de
pantaloni, iar dânsa îşi îndrepta demnă ţinuta, verticală şi cu genunchi
lipiţi, ca o adevărată doamnă.
Rămaserăm trei băieţi cuminţi, într-o
muţenie prudentă şi plină de deferenţă, în timp ce trecu pe lângă noi cu
privirea la douazeci de paşi în faţă şi poşetuţa agăţată corect pe braţul
stâng. Trupeţii ar fi comentat, că le plăcuse figura de kendo cu geantă, dar
le-am făcut semn discret să se abţină, în gândul meu „Băieţi, nu vă jucaţi cu o
femeie jignita-n darul ei de la Dumnezeu, acela de fi frumoasă, admirată şi
dorită de toţi bărbaţii, că ne-am dat foc la valiză.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu