Recent, din motive personale, mi-am făcut un cont de facebook, deşi am mari
îndoieli cu privire la aşa zisele platforme sociale, populate de regulă cu
forme fără fond, îmi cer scuze celor care nu sunt în această situaţie. Am
crezut că Hydra a murit, sau că măcar pentru o vreme stă ascunsă, dar am avut
neplăcuta surpriză să constat că e vie, mişcă, se zbate, încearcă să convingă,
să se justifice şi am simţit nevoia să-i adresez o întrebare, la care evident,
nu aştept niciun răspuns.
Sunt un om care a crezut în profesie şi
în rolul lui social.
Pentru tine am călcat în cele mai
îngrozitoare locuri, am cărat cadavre ce se dezmembrau după câţiva paşi,
mirosul morţii mi-a intrat în păr şi în haine, dar mai ales, în creier.
Pentru tine am văzut cum moare un drogat
înecat cu propria vomă în timp ce-şi smulge, la propriu, carnea de pe oasele
braţelor. Ştiai că dependenţilor de heroină cu ştate vechi, li se desprinde,
pur şi simplu, carnea de pe os?
Am stat o oră în faţa unei
uşi, neştiind cum să-i spun unui tată că ambii lui copii au murit
carbonizaţi.
Am fost bărbat în locul tău încercând
zile întregi să conving o tânără să nu-şi ia viaţa, după ce fusese violată de
un suspect de SIDA şi părăsită de iubit, exact când avea mai mare nevoie de el.
Pentru tine mi-am făcut duşmani de moarte
din indivizi pentru care o viaţă nu face nici cât o flegmă, am primit
ameninţări în miez de noapte de la oameni care-mi povesteau şoptit cum îi
cheamă pe copilul şi iubita mea, în timp ce aceştia dormeau liniştiţi.
Pentru tine şi pentru că nimeni nu oprise
tensiunea după 4 ore, am desprins cu un băţ, de pe reţeaua de înaltă tensiune a
unui punct de transformare, trupul unui băieţel de 11 ani, trimis acolo de
părinţi, să fure nu ştiu ce gunoi de cupru.
Am simţit în gură gustul sângelui şi
creierilor unui beţiv exaltat care a aterizat în cap de la 25 de metri, tocmai
când fusese convins să coboare. Şti cum sună un craniu izbit de asfalt de la o
asemenea înălţime?
Am trăit o viaţă dublă, jumătate în lumea
pe care mi-o doream, sau mă rog, în cea pe care am mai reuşit să o accesez
trăgând atâta nebunie după mine, şi jumătate la
periferia societăţii, într-o lume despre care habar n-ai că există, nu pentru
că n-ai putea să o vezi, ci pentru că nu vrei să o vezi, ţi-e frică. Mi-am
riscat sănătatea, uneori libertatea, pentru că n-ai cum să te învârţi într-o
astfel de lume, fără să faci şi greşeli.
Aş putea să continui aşa până mâine
dimineaţă, în măsura în care mă mai ajută memoria. Am făcut toate astea
timp de 20 de ani, fără să cer nimic în plus faţă de ce mi se cuvenea, poate
doar puţin respect. Dar mai ales, le-am făcut în tăcere, fără bravadă, anonim,
firesc, asumat, astfel încât acum, când vorbesc despre toate astea, mă simt
oarecum patetic şi amuzat, pentru mine fiind banalităţi.
Şi ca mine sunt mii. Zeci de mii.
N-ai vrea să afli ce-ar putea să-ţi
povestească o tânără rezident de la o cameră de gardă-urgenţe oarecare.
Dimineaţa e transfigurată după tura de noapte, se priveşte în oglindă, are
sufletul gol şi-ar vrea să moară acolo, în baia infectă a spitalului, dar mai
pe seară îşi revine, se înarmează cu cinism şi umor negru, devine iar frumoasă
şi cu spatele drept.
Şi nici ce simte un pompier când îşi
roagă soţia să-l ajute să urineze în ploscă, el având arsuri de gradul doi la
ambele antebraţe. Şti cum miroase propria carne arsă şi cum e să uiţi cum
arătai când erai tânăr şi aveai gene şi sprâncene? Peste trei luni se ridică,
cumpără un buchet de flori, îşi cere iertare şi-o ia de la capăt.
Pentru tine, în locul tău, pentru ca tu
să nu vezi, să nu auzi, să nu miroşi, să rămâi viu, sănătos şi într-o relativă
siguranţă, să ai idealuri înalte şi să filosofezi neproductiv, iar apoi să vi
acasă supărat pe viaţă şi ros de invidie că alţii au mai mult, sunt mai aproape
de ciolan şi să ne scri pe blog, sau aiurea. Mai grav, dacă faci treaba asta
din convingere şi nu din motive meschine, înseamnă că eşti irecuperabil, nici
măcar nu înţelegi pe ce lume eşti, cât eşti tu de educat. Pot înţelege
găunoşenia formatorilor de opinie cărora maţul delicat le cere lucru fin, dar
pe “Stegarul dac” şi pe cei de teapa lui, indiferent că-s de stânga sau de
dreapta, nu-i pot înţelege, pot ce-l mult să-i trimit urgent la farmacie după
pastile de cap, în pas de defilare şi cântând imnul “sunt nebun, dar mă
tratez, mai...”
Pentru tine, cel care nu te poţi apăra
singur, dar te străduieşti să ruinezi destine susţinând animale bolnave în
fruntea ţării, scrijelând cu bale un papirus virtual, direct interesat sau în
numele unei credinţe (nu în Dumnezeu) oarbe, încercând să mă convingi că ceea
ce văd, aud, simt, trăiesc, înţeleg, nu-i adevărat, că adevărul e la tine, că
n-am discernământ, că sunt manipulat şi îndoctrinat, sau de-a dreptul prost şi
n-am cum să pricep marile trebi ale ţării.
Pe mine, care n-am avut şi n-am nici azi
o opţiune politică limpede, pentru că nu m-a interesat decât să-mi fac treabă
cât mai bine, acolo unde eram şi dacă mă lăsai în pace, cu puţin noroc, nici nu
aflai că exist. Nu mă interesează că eşti antenist, basist sau johanist, nu mă
interesează ce motivaţie ai, mă interesează pe cine promovezi, tu fiind
incapabil să ieşi în faţă. Mai sunt şi alte categorii socio-profesionale la
care ar trebui să fi mai atent, care-ţi pot influenţa viitorul, nu mă aştept să
observi asta, pentru că tu, eşti gata sacrifici prezentul şi viitorul tuturor, în
speranţa c-ai să primeşti bodyguarzi şi încă o pernă sub cur. Măcar nu fi
tâmpit, nu-ţi tăia singur craca de sub picioare, lovind în cei de care depinde
viaţa ta şi a copiilor tăi, dacă egocentrismul feroce în care zaci te-a lăsat
să aduci vreunul pe lume.
Azi poţi să mă înjuri liniştit, sunt
şanse foarte mici ca mâine să-ţi spargă cineva capul în cinci locuri, pe drumul
de acasă până la pâine, pentru ăia câţiva lei pe care i-ai primit pentru ultima
postare.
Singur când rămân, câteodată, pot să
privesc retrospectiv fără jenă şi uneori, chiar să zâmbesc.
Tu poţi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu