Tramvaiul colorat strident în
roşu şi galben coboară zgomotos pe strada îngustă şi pietruita cu granit negru.
Pare o arătare din altă lume, într-un oraş patriarhal cu case vechi cu zidul la
stradă şi porţi impunătoare de fier forjat. După ce lighioana se
îndepărtează, liniştea îşi reocupă treptat locul ei firesc în peisaj devenind
aproape palpabilă în lumina singurului felinar ce încerca să spargă timid aerul
de catedrală gotică din jur. Case vechi, ridicate de cine ştie ce negustor în
urmă cu un secol, sau mai bine, construite să arate bunăstare şi să impună
respect dar reuşind mai degrabă să smulgă un zâmbet trecătorului. Mă întreb ce
fel de stafie poate bântui între zidurile prazulii sau roz. În mod sigur o
sigur o stafie cu umor, pusă pe speriat babe zvăpăiate şi pisici cu funda,
numai bune de plimbat în şuturi. Cupidoni în curul gol îşi arata formele
rubiconde, încremeniţi de decenii, în colţul unui cerdac deschis, scăpat
deocamdată de povara termopanelor vreunui parvenit pofticios la reşedinţa
istorică. Şi totuşi atmosfera de ansamblu e apăsătoare, cu toate detaliile
hazlii ale bătrânelor ziduri străine şi familiare în acelaşi timp. Parcă treci
în revista cimitirul vesel dar fără să uiţi că acolo sunt îngropate vise şi
speranţe. Ceva mai la vale strada te împinge treptat către dreapta, printre umbrele
paralele ale peretilor, perspectiva aproape că nu se schimbă, numai umbrele
sunt altele, străpunse cu sageti de lumina chioară reflectată în firma unui
magazin de pălării. Pictată cu galben pe fond verde şi înrămata ca un tablou
atârnă înclinat deasupra uşii de lemn cu răni deschise în vopseaua crăpată. La
intrare stă de pază un lacăt de vreo două kilograme mult prea bătrân şi
impunător pentru grilajul ruginit de care e legat. Vitrina prăfuită e gazdă
primitoare pentru un fazan împăiat, cu ochiul de sticlă sclipind stins şi o
pălărie neagră cu voal şi dantele, exponat de lux, chintesenţa măiestriei unui
pălărier mustăcios şi cu cărare pe mijloc, trăitor prin anii interbelici. Zâmbesc
fară să vreau şi întorc capul după locul ce spune atâtea poveşti în numai
câteva imagini, şi mă întreb dacă nu cumva timpul îmi joacă feste trecându-mă
pentru o clipă prin porţi numai de el ştiute, spre alte lumi. În faţă se
deschide încet piaţeta cu rond de verdeaţă şi solemnă statuie ecvestră, picata
ca nucă în perete în locul mult prea strâmt pentru aşa măreţie de fioros bărbat
călare. Mă apuca iar râsul cu gândul la primarele complexat ce va fi dezvelit
cândva monumentul în aplauzele şi uralele funcţionărimii şi cuconetului local.
Cavalerul încruntat mă priveşte suspicios încremenit în poziţie de luptă,
câţiva porumbei înfoiaţi de răcoarea nopţii odihnesc paşnici în locuri
indecente, profitând de neputinţa armăsarului de a se apăra. Vântul suflă slab
prin tufele ce înconjoară ochiul de verdeaţă iar un liliac tăie întunericul
fără zgomot, în viraje strânse către cine ştie ce mansarda părăsită. E ireal.
Mă aşez năuc pe o bordură mai înaltă şi ating pietrele din pavaj cu palma, mă
liniştesc simţindu-le calde, aproape vii, privesc cerul de martie, negru şi
înstelat, rotund ca o copertină de circ deasupra zidurilor circulare ale
pieţei. Aş vrea să rămân, ştiu că doar câţiva paşi mai departe timpul poate
rupe vraja aruncându-mă iar în secole lipsite de nostalgia trecutului...
Tăcere... secunda moare în linişte, o petrec privindu-i cu respect unicitatea,
ştiu că voi reveni aici, în spaţiu, dar în timp niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu