Drumul spre casa

 Cu mâinile în buzunare şi împăcat cu sine, pentru moment, trecu de porţile de fier forjat ce închideau cu înflorituri , gangul....

 Prin suma unor întâmplări ciudate ale ultimilor ani, rupte parcă dintr-o altă viaţă, stranie, paralelă, s-a trezit într-o dimineaţă de noiembrie, singur pe peronul unei gări murdare, de provincie. Nimic romantic în urbea cu nume sonor, nu alei cu castani, nici statui ecvestre cu maiestuozitate pângărita de porumbei, nici măcar liceu de fete pe o străduţă liniştită. Nimic. Doar cenuşiu, priviri goale, suflete rătăcind haotic pe străzi desfundate.

 Sau poate aşa i se părea lui, poate aşa era doar el, în acele momente, atât dorea să vadă.

   “...nişte boabe risipite, nişte vite chinuite, nişte zile prăpădite...” concluzionă arhaic, cu cinismul caracteristic, fără să-i scape nota de absurd a contextului în care se găsea. Îl aşteptau patru ore lungi de meditaţie în compania monotonelor şiruri de traverse unsuroase, a vântului rece, îndoielnic şi fără vlagă şi a boschetarei locului, o femeie grasă şi murdară care gesticula dezordonat pe o bancă din apropiere, probabil într-un dialog mut cu propria conştiinţă plecată cu sorcova.

 “Fericiţi cei săraci cu duhul". Da' uite că nu-i chiar aşa, până şi asta mai are chestiuni rămase în discuţie, nelămurite, chiar dacă şi-a pierdut orice interlocutor.

   Venise în oraş cu treaba, care se dovedise un fiasco total şi prefera să se întoarcă acasă fără să încheie nicio afacere, pierzând o sumă relativ mică de bani dar neriscând pierderea uneia importante. Asta e, pierzi, câştigi, negustor te numeşti. Dar nu asta îl deranja cel mai tare, cât timpul pierdut şi mai ales, orele de aşteptare. Intrase în lumea aceea de nevoie, întâlnise tot felul de personaje, care mai de care mai pitoreşti, unele mai de treabă, altele infecte, cazul celui de azi. Învăţase limbajul verbal şi nonverbal al breslei, când şi dacă să încheie o tranzacţie, mă rog, până la urma nişte fleacuri, dar de care unii erau foarte mândri. Bătuse toată ţara în câţiva ani, unele locuri îl fermecaseră, altele îl întristau, oprea uneori maşina la marginea drumului şi atingea un pom, cu vorbele lui Nichita vâjâind în urechi: "Eu am trecut prin el., El a trecut prin mine., Eu am rămas un pom singur, El un om singur.". Un ciudat, antisocial şi neintegrat, cam asta fusese toată viaţa, treaba e ca Nichita nu era, nici el, cel mai bun reper de integrare socială, şi-şi găsise portiţă de scăpare în alcoolism, copios susţinut de "prieteni". Oricum comparaţia era cu totul deplasată "bătrânul" fiind, printre altele, lumeşti, un geniu.

 Se ridică şi îşi aprinse o ţigară, păşind alene pe peronul Gării de Nord, dar după două fumuri, gustul amar că fierea îl făcu să o arunce. Observă cu coada ochiului cum boschetara încetează brusc să mai gesticuleze, evaluează scurt situaţia şi potenţialele pericole, apoi cu paşi mărunţi şi repezi se duce şi aplecându-se voiniceşte, culege victorioasa chiştocul încă fumegând. Fumează cu o mână în şold, un picior înainte şi capul pe spate, zâmbind tâmp în jur, deşi nu e nimeni.

 "Napoleoane, mare e grădina...", îi trecu prin cap şi-şi continuă drumul către capătul nedefinit al peronului. Îşi aduse aminte vag, ca schizofrenicii sunt nişte nebuni mai speciali, incapabili să se mai concentreze, să se îngrijească sau să-şi facă griji pentru ziua de mâine, dar capabili de sentimente şi emoţii extrem de puternice, în lipsa inhibitorului raţional. Şi nu sunt proşti. Nu sunt deloc prosti, de regulă deştepţii au tendinţe schizoide. Ce ciudat. Concluzia vulgară, că prea multă minte sau carte strică, stă în picioare în unele cazuri. Asta e bine, înseamnă că nu sunt în pericol major, cugeta autoironic, nefiind nici foarte deştept, nici cu prea multă carte.

 Timpul trecea încet, cleios şi tăcut lăsând dâre pe sufletele chinuite ale norilor. Cum dracului poate să fie pustie gara principală a unui oraş relativ mare, unde-s oamenii, nu că le-aş duce lipsa ? Pe drumul de întoarcere trecu din nou pe lângă fiinţa bolnavă, fostă cândva femeie. De data asta părea catatonică, cu palmele pe genunchi, orientate în sus şi privirea fixă în asfalt. După câţiva paşi, auzi din spate o voce răguşită, dar limpede, întrebând:

                 - Cât e ceasul?

 Nedumerit de prezenţa persoanei care punea întrebarea şi de absurdul acesteia, se aflau totuşi într-o gară plină de orologii mai mult sau mai puţin exacte, se întoarse curios. În spate, nimeni. Vrând parcă să-i confirme bănuială, femeia bolnavă ridică ochii încet şi îl fixă cu  o privive aparent inexpresivă, lipsită temporar de aburii tulburi ai nebuniei. Zdrenţele de pe ea erau bărbăteşti, vârsta incertă, chipul greu de definit, se vedea că a trecut prin mulţi ani de chinuri şi umilinţe şi trăieşte din mila angajaţilor feroviari, majoritatea bărbaţi. Acum ar fi trebuit să fie gospodina pe undeva, cu copii mari şi bărbat cam beţivan, pe care să-i ţină din scurt şi să-i îndoape cu tocănite, aşteptând gloriosul “saru-mana pentru masă”.

          Într-un târziu îi răspunse:

          - Zece fără un sfert. Şi după o pauză destul de lungă:

          - De ce vrei să ştii?

          Femeia lăsă privirea înapoi în pământ şi răspunse sec, după câteva secunde de gândire:

           - Trebuie să mă duc acasă.

             Mecanic, se ridică greoi, ca un om obosit, îi întoarse spatele şi se îndepărtă încet cu braţele imobile şi capul plecat,  către acelaşi capăt nedefinit al peronului, lăsând în urmă un miros greu.

O privi un timp, în continuare nedumerit, filosofând în stilul egoist al străzilor pe care crescuse: "din viaţa scapă cine poate". Se luă apoi cu gândurile sale şi uită întâmplarea. Orele au trecut iar la vremea potrivită, gara se animă puţin. Zece, cincisprezece persoane şi un impiegat de mişcare plictisit, se adunară la peron.

            Trenul sosi, adus de la depou, gol, rece şi umed, mirosind a fier şi a rânced. Se urcară dezgustaţi, bucuria plecării fiind estompată de încercarea fiecăruia de a se acomoda, de a-şi crea un spaţiu al său, în mediul acela aproape ostil.

Se aşeză, ca de obicei, la fereastră, cu spatele la sensul de mers. În faţa lui, o doamnă în vârstă, micuţă, cocheta şi bine parfumată, se postă strategic, încolţindu-l, pregătindu-se de povestit pentru cele nouă ore de drum. Trenul se puse în mişcare, târându-se ca melcul peste sinele strâmbe ale triajului. Miezul zilei pica sumbru printre nori, oglindit în apa galbenă a balţilor. Rupându-i păienjenişul de gânduri în care încerca să se izoleze, doamna cochetă ţipă scurt, cu mâna la gură şi cu privirea aţintită peste ramele de aur ale ochelarilor. Priveliştea îi dădu fiori, deşi văzuse multe în viaţă.  Prin faţa geamului la nici trei paşi, defila o umbră neagră, voluminoasă şi diformă, atârnând în ştreangul agăţat de contragreutatea stâlpului de înaltă tensiune. Gâtul rupt sub greutatea trupului, făcea un unghi nefiresc cu restul corpului, întorcând în sus faţa congestionată a cadavrului, din care încă ieşeau aburi.

Cu un ultim gest de demnitate, într-o lume măcinată de aşa zise întrebări existenţiale, prejudecăţi, mofturi şi ipocrizie, "boschetara" privea Cerul.

Drumul spre casa era deschis.