Pe coșul strâmb și ruginit ieșea o vinișoară subțire, subțire de fum
albicios, ciufulită în toate părţile de vântul slab. Baraca era și ea tot strâmbă, construită la repezeală din
spărturi de BCA furate de pe șantierele din jur,
euro paleţi şi table multicolore. Prin găurile pereților ieșea ca o coadă de iepure, câte un smoc de vată de
sticlă de culoarea pișatului. În loc de
geamuri, un parbriz de Dacie, spart şi cârpit cu scoci, iar ușa, provenind și aia din
cine știe ce wc public, era nuanța bleu mânjit, cu urme de degete şi propuneri
porcoase scrise cu cariocă. Se deschidea în exterior săpând un mic șanț în fața intrării. Pe acoperișul într-o
singură apă, vântul încrețea lichidul de
culoare incertă dintr-un lighean de plastic. În jurul hornului, o gheată veche și scâlciată, cu vârful înfipt în cerul plumburiu, se
plictisea lângă niște coji de pâine fleșcăite și un papuc , într-o cinică metaforă. De jur împrejur noroi frământat, gunoaie și un miros fetid de dejecții umane și câine plouat. O potaie ca o căciula cu picioare
tremura cu nădejde, cu nasul în propria blană, sub o masă
încropita din scânduri de cofraj murdare de ciment, rezemată de un
perete. Pe masă, o cratiță cu lături
din care atârna o cârpă cenușie, ruptă dintr-un
maieu vechi...
Ploua bătrânește. Înăuntru mirosea a fum și a jeg. Pământul bătătorit de pe podea făcuse o
pojghiță de clisă pe traseul dintre ușă şi pat. Limbi palide de foc se vedeau prin găurile
butoiului de tablă galvanizată ce ținea loc de
soba, aruncând umbre pe decorul compus dintr-un morman de haine
putrede stivuite într-un colț, un pat murdar și umed, fără așternut, pe
care se încolăcea o plapumă de satin tocit și o noptieră
cu oglinda tulbure, la capul patului. Lângă “sobă” rânjea alb şi țepos o grămăjoara de așchii. În
singurul colț rămas liber trona cel mai valoros obiect din
încăpere, o butelie rusească dublă cu vopseaua roșie sărita de
atâtea lovituri. O plită cu două ochiuri așezată direct
pe podea, atârna la capătul furtunului scofâlcit și cu gâlme
ca un cordon ombilical uitat la soare.
Potaia ridică brusc capul şi amușinând bezna
ce începuse să cotropească orizontul, scoase din fundul bojocilor un lătrat
gutural și spart. Două umbre negre traversau câmpul.
- Nu mai zice, mă,
de mama, în... mă-tii de bețiv!
Glasurile sunau la fel de spart și gutural ca
lătratul câinelui, venind stins parcă din toate direcțiile, deși umbrele se distingeau din ce în ce mai clar. În fața, o siluetă ceva mai înaltă, păşea târșâind ca să nu alunece pe porțiunile dezgolite
de iarbă, rupând cu foșnet aspru tulpinile
seci ale ciulinilor. Ducea ceva, o povară neagră atârna aproape până la pământ și îl făcea să semene cu un cocoșat monstruos îmbrăcat în mantie. În spatele său, la
7-8 pași, venea și ea, cu pași mici şi repezi, împiedicându-se în galoșii încărcați cu noroi și gâfâind cu respirație coclită
sub greutatea unui legături imense de crengi.
Bărbatul ajunse primul și trânti zgomotos
cocoașa pe masa de lângă perete. Cratița cu lături sări stropind totul în jur, câteva
picături îi ajunseră pe limbă făcându-l să-și râcâie
gâtlejul cu un icnet scurt și să scuipe:
- Ptiu...’rar
mă-ta.. grrr...
Câinele ţâşni cu coada între picioare, surprins de evenimente, și se pierdu chelălăind în întunericul din spatele barăcii.
În scurt timp ajunse și ea, scăpă sarcina
de lemne la câțiva pași de ușa și respirând greu cu
mâinile pe genunchi, bolborosii câteva vorbe de neînțeles. El o
privi preț de o clipă şi scuipă din nou:
- Ce fă?
Nu-i răspunse nimeni, femeia se răsturnă pe grămada de crengi cu picioarele
depărtate sub fusta neagră,
ce fusese odinioară elegantă. Iși împinse șuvițele cărunte și
transpirate sub eșarfa decolorată ce
îi înconjura fața albă și strânse puțin nodul de sub bărbia gușată și cu fire răzlețe.
- Off, nu mai pot...
oftă femeia apoi liniştea serii se prelinse încet printre ei.
- Ai văzut, fă? Ți-am spus io să mergem? Sparse tăcerea bărbatul
scotocind prin buzunarele sacoului jerpelit, încheiat până la gât și cu gulerul ridicat. Scoase un pachet de ţigări
mototolit, din care luă ultima țigară,
scutură înciudat firele de tutun rămase, îl strânse în pumn și îl aruncă peste gunoaiele din jur.
- Ai văzut? Zise
iar, apoi tăcură amândoi cât pentru o țigară.
În picioare, cu spatele rezemat de perete, trase adânc ultimul fum, lăsă mâna
să-i cadă și aruncă chiștocul în fața sa, la câțiva
centimetri. Îl strivi cu talpa pleznită a pantofului într-un gest fără rost
având în vedere mizeria și umezeala din jur și spuse grav:
- Hai, aprinde
lumina și adu cuțitul.
Bătrâna se ridică greu, trase cu putere ușa tulburând
apa adunată de ploaie în șănțulețul de la intrare,
cotrobăii printre hainele putrezite și legă două
sârme ce atârnau din tavan, la bornele unei baterii de mașină. De lângă plita cu straturi groase de grăsime
rânceda lua un cuțit și ieși afară la bărbatul
său. Deasupra mesei pâlpâia chior un bec de 12 v, rupând în fâșii noaptea ce se târa printre buruienile câmpului. Pe
chipul bărbatului înflori un zâmbet satisfăcut, privindu-și “cocoașa” de pe
masă, apoi ridică privirea către femeie. Ochiul drept, albit complet de
cataractă, rămase imobil, dar celălalt sclipi vesel întregind zâmbetul. Apucă
cuțitul şi întârzie o secundă:
- Hai, Doamne ajută!
Apoi înfipse ferm vârful lamei în burta vițelului mort
de câteva zile, ce atârna flasc pe masă, trecut fiind de faza de “rigor
morţiş”. Gazele țâșniră cu
putere, într-un șuier de balon spart, crăpând abdomenul și împingând afară vintrele. Pe nările animalului se
scurse spumă rozalie de creieri lichefiați, câțiva viermi albicioși ce-și găsiseră adăpost și hrană în
găvanul gol al ochiului își zbăteau energic
cozile într-o încercare disperată de evadare, neputându-și desprinde capul din țesutul
epitelial...
În noaptea aceea în colibă miroşi a prăjeala, mâncară pulpă de vițel ca-n vremurile bune. Potaia ațâțată de miros reveni
tiptil și împreună cu incă trei, patru maidanezi împărțiră în beznă pielea și mațele animalului tranșat. Înainte
de a adormi, în patul umed, bărbatul mormăii cu urme de tandrețe, ţinând în brațe femeia
întoarsă cu spatele la el:
- Mâine mă duc iar,
fă... am vorbit cu gardianu’ de la groapă și a zis că
mă lasă...
Peste somnul lor, ceața dimineții se risipi încet luminând țigla,
termopanele şi inoxul balustradelor. Cartierul Rezidențial din jur
se trezea la viață. La doar câteva zeci de metri o poartă
electrică se deschise silențios, lăsând să se
vadă gazonul tuns îngrijit și jucăriile de copil
împrăștiate în iarbă. Din curte zvâcni obez și strălucitor un Q7 negru, patinând scurt pe noroiul
drumului până la intrarea în funcțiune a
sistemelor de control a stabilității.
Bună dimineața...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu