“Sa nu arunci tu
primul piatra!” mi-a spus Fata Morgana duios trecătoare. “N-am pietre la
mine”, am zis, “am doar un cub şi acela cu un colţ spart, partea unei
pietre de şah; l-am furat dintr-o carte cu frunze galbene şi nimfe, în timp ce
incercam sa învăţ Lecţia despre cub. Pe acesta nu-l arunc. Îl am de
prea multa vreme. A devenit una cu mine.”
Bun. Avem tura, maestru de ceremonii: cam colţuros, cam obtuz, nu
ştie decât unghiurile de 90, 180 degrade, dar de încredere; are grijă pe
flancuri, acolo unde suntem mai vulnerabili. Nebunul ştim cine e - înghesuie
Regina prin colţuri. Calul... Calul nu apare decât în vise, e frumos, poetic,
cu mişcări elegante, dar nu l-a văzut nimeni in realitate. Cine ştie prin
curtea cui paste? Pionii, mulţi şi anonimi, mişună liberi cu feţele acoperite toţi de acelaşi voal
alb şi impersonal.
Dar
regina? Ei, regina? Ea joacă aşa cum doreşte, cu degete fine şi atingeri
delicate. E drept, maestrul de ceremonii poate încerca să faca totul după
reguli, într-un joc liniştit şi aşezat, pe muzica de Bach, dar n-are chef azi, mai ales ca regina-i frumoasă şi cam
solitară. Insă ea are puterea şi schimba regulile in fiecare zi, dând
ascultare pe rând celor două glasuri antagonice care îi domina sufletul - unul
cu parfum de floare şi altul cu sclipiri de oţel. Nu e limpede cine-i de vină,
incăpătanarea turnului de a nu respecta
protocoalele sau aparenta ei frivolitate, dincolo de care stă de fapt teama de
singurătate. Cert e că jocul e total atipic si informal, cu accente amuzante,
dacă reuşim să-l privim cu detaşare.
Ce-i de făcut? Iniţiaţii pastreaza caii pentru bătălia finală. Bravo lor, işi
asumă riscuri, dar au şi mari sanse sa facă un joc spectaculos, care să-i umple
de glorie, sau de ridicol, după caz. Începătorii pastrează tura pentru final,
chestiune probabil instinctuală si mai ales, mai ales ţin cu dinţii de fusta
reginei, să n-o piarda, sa nu le-o fure vreun venetic.
Chiar şi Marele Maestru, cel care se amuză zi de zi cu vieţile noastre, deşi
evident va juca cu Calul Alb, şi-ar dori o tură la sfârşitul zilei, atunci
când, fără gânduri frumoase şi fără să renunţe o clipă la victorie, bătrânul
rege de carton, îmbrăcat în mantie neagră, din a cărei gluga amplă chipul sau
nu se vede, îşi va arunca în lupta caii violet, frumoşi, poetici şi
eleganţi. Însă turnul ponosit, cu bărbi de iederă, construit din cuburi sparte,
nu mai e. A fost sacrificat util, matematic, riguros, dupa o analiză atentă si
mercantilă. Oricum, prea nu ştia decât înainte şi înapoi. Şi-a făcut datoria si
s-a dus la plimbare, să contemple lumea dincolo de marginea pătratelelor
albe sau negre. Cine mai ştie cu ce-a început lumea - alb, negru?
Ce-i de făcut, e greu de spus, depinde ce te consideri - iniţiat, începător...
Şah şi mat, dar ce conteaza, jocul poate continua pe o altă tablă. Finalul va
fi întotdeauna acelaşi, implacabil, aşa că e clar că doar jocul contează. Important
e cum, cu cine, când jucam. E alegerea fiecăruia, transforma caroiajul vieţii
în alb cu negru si, dacă alegem greşit, în negru cu alb. Niciodată într-o
singură culoare.
Nu-i aşa că până şi o piatră se poate sătura de alb şi negru şi de unghiuri
drepte? Hai, bătrâne “Torre pendente di Pisa”, spune-ne cum stai cu
sentimentele - plăteşti ori nu plăteşti? Ochi pentru ochi? Metaforă pentru
metaforă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu